Medicina este cunoaşterea şi cercetarea a ceea ce este viu normal şi patologic şi priveşte cele trei regnuri.

 

            Homeopatia - sau mai cuprinzător - medicina homeopatică, constituie un aspect particular al medicinii în general, deci nu este toată medicina.

 

            Homeopatia, de la început, s-a manifestat ca o disciplină terapeutică nouă, hotărâtă să se adreseze şi să respecte bios-ul, organismul biologic în toată integralitatea şi conexiunile sale.

 

            Aprofundând cunoaşterea biologicului, pe parcurs, s-a convins şi a determinat studii care au dus la acceptarea multor alte cunoştinţe conexe, plecând de la legile sale de bază, unii înţelegând acest impact sub denumirea de reîntoarcere la naturism, la mijloace mai aproape de natură, mai puţin sau deloc nocive.

 

            Plecând de la principiul analogiei, al asemănărilor, s-a observat că aceste asemănări pot fi privite în mod uşor variat – fie ca atare, global, aşa cum au rezultat ele din experimentele pe oameni sănătoşi, fie parţial, legat de formele specifice pe care le îmbracă patologia în anumite situaţii, în manifestări acute, cronice, în epidemii, intoxicaţii, etc., deci când tablourile clinice, cât ar fi ele de diferite, ca individualizare, au totuşi unele dominante asemănătoare la toţi cei receptivi, după cum şi receptivitatea unor indivizi are şi ea însăşi trăsături similare, tipologice chiar, care trimit la soluţii similare.

 

            Aşadar, patologia similitudinilor duce la un concept cuprinzător, cel al homeopatologiei, care are o paletă mai complexă, variabilă – căreia îi corespunde o atitudine terapeutică tot variabilă, permiţând să se recurgă, desigur cu rezultate incomplete, dincolo de homeopatia fundamentală, propriu zisă, la o serie de metode parţial asemănătoare ca punct de pornire, deci încadrate tot în demersul analogic, şi care pot fi încadrate în noţiunea mai laxă de „homeoterapie”.

 

            Acest concept, al homeoterapiei, nu este deloc nou, am putea accepta că el a fost primul promotor al dictonului cunoscut încă de pe vremea hippocratismului : „similia similibus curantur” = „ceva asemănător vindecă asemănătorul” – dicton corectat apoi de situaţiile practice care nu totdeauna ofereau validarea completă a acestuia, statornicindu-se până în zilele noastre actualul „similia similibus curentur”  = “ ceva asemănător poate vindeca (....în anumite situaţii şi condiţii) asemănătorul”. ( nota)

 

            Deci homeoterapeuţii aplică şi acceptă şi alte terapeutici ce pleacă de la „similitudine”, ne referim la similitudini parcelare, iar homeopaţii aplică şi acceptă numai tratamente care respectă legile de bază ale homeopatiei (similitudine, individualizare globală, infinitezimalitate).

 

*    *    *

 

            Oricare ar fi situaţia actuală a drumului parcurs, timp de peste 200 de ani, de homeopatie, este clar că între homeopatie şi alopatie (şcoala convenţională) există deci diferenţe, care, în concept şi în fapt, nu le îndepărtează una de alta, ci le alătură în mod obligator, ca părţi ale aceluiaşi întreg.

 

            În timp ce alopatia studiază fenomenele biologice în mod analitic şi recurge la soluţii terapeutice dictate de acest abord – homeopatia, ţinând cont de neajunsurile acestei metode fărâmiţătoare (care chiar dacă ameliorează partea pe care o tratează, neglijează sau lezează celelalte părţi ale lanţului patologic) adoptă o metodologie integratoare, sintetică, încercând să detecteze toate instrumentele dezacordate ale orchestrei biologice, în cazul unui pacient.

 

            Se trece astfel, de la aprecierea locală, statică, sectară, a procesului patologic, la cea generală, dinamică, globală.

 

            Acestea nu sunt declaraţii sentenţioase, nici pledoarii electorale menite să plaseze studiul homeopatiei ostentativ peste studiul medicinii alopate, şi să asigure un scor de voturi favorabile homeopatiei !

            Istoria, cunoaşterea medicinii din timpul apariţiei homeopatiei ne pun în temă.

 

            Noţiunea de analogie în medicină trebuie să fi existat mult înainte de Hippocrate – pentru că numai aşa se poate explica  apariţia cosmogoniilor premitice şi mitice, ca şi impactul lor în medicină, plecând de la raporturile de analogie pe care omul primitiv le întreţinea cu mediul său.

 

            Interesant este că în Biblie, există un verset care spune: „Evreii veniră la Mara unde apa era amară. Unii murmurară: ce bem noi? Moise se ruga. În timpul rugii sale el aruncă în apa amară o creangă amară şi apa deveni dulce.”

 

            HIPPOCRATE (460-377 î.e.n.), amic al lui Democrit (filozof materialist) este cel care a rupt firul gândirii mitice în medicină, şi în general în ştiinţe, orientând într-un  sens mai obiectiv cunoştinţele medicale ale timpului său.

 

            El a fost un mare clinician, a inventat „observaţia clinică”,pledând pentru o observaţie cât mai minuţioasă, orientată pe o înţelegere holistică a omului bolnav, capabilă să-i formuleze un diagnostic şi un pronostic.

 

            Tot el menţionează, legat de terapeutică, trei căi fundamentale:
 

-  natura medicatrix – încercând să găsească sintonia cu natura;

-  legea contrariilor;

-  legea similitudinilor  -  acestea două din urmă fiind asociate, deci gândite împreună.

 

Există în operele sale o frază stupefiantă, rămasă în mister până la apariţia homeopatiei hahnemanniene :  „Ceea ce produce stranguria, vindecă stranguria” (de fapt ceea ce dă strangurie este vindecător în caz de strangurie). El însă nu pomeneşte nicăieri despre acest agent care „dă stranguria”. Se ştie doar că trata vomimente cu vomitive dar şi aici fără a se referi la micimea dozelor.

 

            Hippocrate ignora sistemele sau organele ce alcătuiesc corpul sau avea cunoştinţe eronate. Simptomele bolii erau datorate dezechilibrelor umorilor (sânge, bilă, etc. ). Adăogând că natura, eliminând răul, este cea care tinde spre normal, spre echilibru. Medicina trebuie să lucreze în acest sens, fie ajutând natura, deci prin similitudini, fie combătând devierile, prin contrarii şi acestea nu pentru a bara dezechilibrele ci pentru a le îndigui, izola.

 

            Folosea 4 mijloace sau agenţi terapeutici, de ordin fizic: a umidifica (hidrata), a usca (elimina), adăogând căldura şi frigul (rece). În acest scop, necunoscându-se chimia, se căutau droguri din natură, se foloseau vomitive, purgative, sudorifice, sângerări, etc. Dar şi exerciţii fizice, igienă, agenţi naturali. Deci multă supleţe.

 

            În vremea sa găsim exprimări ca: „Bolile vin câteodată prin asemănări şi chiar şi lucruri care au cauzat răul, vindecă răul. Tusea este, ca şi dizuria, cauzată şi vindecată de aceleaşi lucruri”.

 

            Nu se putea însă vorbi, plecând de la aceste afirmaţii şi procedee, că pe vremea sa s-ar fi putut vorbi de o pre-homeopatie. Homeopaţii de azi reţin însă filozofia generală, globală, care stătea deasupra conceptelor hipocratice. El arată că în febra inflamatorie, apa caldă, luată de odată, ceaiul nostru fierbinte de fapt, câteodată face să scadă febra. Deci să folosim fie asemănătoarele, fie contrariile. Multitudinea de astfel de atitudini e dictată de slăbiciunea corpului, cea care ne cere variate forme de intervenţie. Atribuindu-i lui Hippocrate această viziune globală, secondarea naturii prin cele două forme, asemănări sau contrarii, după caz, trebuie să completăm că totul trebuie să se desfăşoare „fără a face rău”, „Noli, non nocere”.

 

            Este vorba de o medicină care, în plus, ţine cont în cel mai mare grad de reacţia individuală; Hippocrate spune, undeva:

„Atunci când organismul este viguros şi boala slabă, putem da cu deplină siguranţă remediile cele mai puternice, dar când boala e puternică şi individul slab – vom recurge la mijloace mai puţin puternice, active”

 

            Evoluţia ulterioară a medicinii hippocratice, culminând cu influenţa decisivă a operei lui GALENUS (138-210 e.n.), a făcut ca principiul similitudinii să piardă din importanţă, până la PARACELSUS (1492-1541), în evul mediu.

 

            Acesta a fost în mod vizibil cel mai genial precursor al homeopatiei, întrucât prin teoria signaturilor a dus interesul pentru terapeutica cu similitudinii până la marginile ei empirice, specifice timpului, adăogând şi interesul pentru găsirea acelei cantităţi, cât mai reduse, care să nu facă rău pacientului, - deci un fel de precursor al drumului care, mai târziu, a tins către infinitezimalitate.

 

            El considera că, reducând doza, se va elimina treptat ceea ce era dăunător pentru organism, rămânând astfel în acţiune numai spiritul drogului descătuşat, a cărui eliberare îi permite să acţioneze vindecător; în acest sens, considera de mare interes să se stabilească vehicolul care să transporte fără a diminua puterea de vindecare a drogurilor.

 

            O mare dezvoltare are loc, cu ajutorul alchimiei, dar şi o deviere de la profunzimea demersului terapeutic, pentru că rezultatele erau greu de atins şi fără precizie.

 

            Aşa se face că în perioada în care se practica medicina pe vremea lui Hahnemann, mijloacele terapeutice erau de manieră să caricaturizeze atât medicina cât şi pe medici. Insăşi patologia devenise mai greu de stăvilit iar procedeele învăţate în facultate erau derizorii ca rezultat.

 

*   *   *

 

 

            In această perioadă, când medicina nu mai dădea satisfacţii, a apărut Samuel HAHNEMANN (1755-1843, un clinician de mare geniu,  a cărui operă a zguduit din temelii medicina timpului său. Descoperirea homeopatiei este opera unică a acestui om providenţial.

 

Hahnemann s-a născut la Meissen, la nord de Dresda.

            Nefiind dintru început un cercetător de deosebită vocaţie, imediat după terminarea studiilor medicale, la Leipzig, a dorit să fie practician iar pentru asta avea nevoie, în faţa bolnavilor, de o terapeutică eficace. Elaborările teoretice, în materie, ca şi cele din zilele noastre, nu îl atrăgeau atâta vreme cât ele rămâneau fără aplicaţie imediată sau duceau la ridicol.

 

            Cunoaşterea realităţii din medicina timpului său ne poate ajuta să înţelegem mai bine nevoia providenţială de soluţii ce se făcea simţită în epoca respectivă.

 

            În secolul 18 învăţarea medicinii era teoretică, putându-se obţine diploma fără a îngriji măcar un singur bolnav. La Leipzig nu exista, în cadrul facultăţii, nici măcar o singură unitate de îngrijit bolnavii, motiv pentru care Hahnemann a trebuit să plece la Viena. Spitalele care existau erau un fel de ospicii nemedicale unde serviciile erau mai mult de îngrijire a celor fără adăpost, de către infirmiere religioase. Medicii îngrijeau în special pe cei avuţi, mult mai târziu fiind luaţi în seamă şi ceilalţi. Existau mulţi vindecători, vraci, medicina populară fiind în largul ei. Chirurgia se ocupa de plăgi şi amputaţii şi nu era exclusiv în apanajul medicilor, bărbierii bucurându-se în mod istoric de un mare renume.

 

            Farmacopeea provenea din două origini, având tradiţie: din plante şi din chimie, mai degrabă alchimie. Se cunoştea folosirea Arnicii, Chamomillei, dar şi plantele mai toxice, ca Belledona şi Digitala; în plus deveniseră la modă şi alte plante exotice aduse de misionari şi comercianţi în Europa, începând cu scoarţa de Quinquina, Ipeca, boabele Sf.Ignaţiu, ş.a.

 

            Cât despre chimie, ea n-avea fundamente experimentale, folosindu-se săruri diverse: mercur, antimoniu, în doze care, se ştie, dădeau semne toxice, diarei, vărsături, etc. Ba chiar erau considerate semne eficace pentru faptul că se traduceau prin eliminări, aşa zisa spălare a organismului...( Ce timpuri !)

 

            Hahnemann  era prea lucid şi exigent pentru a se mulţumi cu astfel de terapii. El cunoştea de altfel foarte bine farmacopeea şi botanica, la fel chimia, fizica şi astronomia, fiind socotit pe drept ca un veritabil naturalist enciclopedic. Dar tot atât de bine era cunoscut şi ca slab diplomat, excelând în criticarea confraţilor săi, ba chiar luând atitudine publică în faţa repetatelor accidente ale colegilor, în urma sângerărilor repetate şi altor practici din vremea respectivă.

 

            Aşa se face că, încă înainte de naşterea homeopatiei, Hahnemann a avut de înfruntat multe inamicalităţi din partea contemporanilor. Avea să-şi închidă cabinetul de la Leipzig, într-o zi, deşi se bucura, înaintea multor alţi medici de o puternică notorietate. În sala de aşteptare, plină de lume, el deschide, la un moment dat, uşa şi ţipă: „Oameni buni, mai bine plecaţi de aici; eu mă simt incapabil să vă vindec şi săvă alin suferinţele! Nu vreau să vă fur banii” Întâmplarea va face curând vâlvă în tot oraşul, cu mari furori, spre stupefacţia soţiei lui Hahnemann, redusă, de excesul scrupulozităţii soţului său, să trăiască împreună cu copiii săi într-o mizerie totală. Hahnemann la rândul său, va reîncepe munca de copist şi traducător.

 

De fapt, această răzvrătire interioară, de care este capabilă numai o personalitate de o sensibilitate şi profunzime de excepţie – putea să stoarcă minţii elementele de geniu capabile să răstoarne inerţia. In acest timp, copiii săi au fost afectaţi de grave îmbolnăviri care au amplificat îndoielile şi scrupulele care-l dominau deja, astfel încât nu-şi imagina că providenţa ar putea să abandoneze în acest fel omul, propria sa creatură, fără a-i oferi un sprijin cu adevărat real împotriva multitudinii de infirmităţi şi decepţii care îl copleşesc neîncetat. Dece, îşi zicea el, n-a fost găsit, de zeci de secole, un mijloc particular pentru fiecare caz morbid, de către oameni care-şi zic medici ? Probabil că acest mijloc e prea aproape de noi şi prea simplu, pentru care nu este nevoie nici de strălucitoare sofisme, nici de seducătoare ipoteze.

 

            Aşa se face că, în urma unor observaţii providenţiale şi verificări care au durat 6 ani de zile, în anul 1796 publică în Jurnalul lui Hufeland, pentru prima oară, lucrarea în care arată descoperirea principiului similitudinii, a unei legi biologice cu profundă şi revoluţionară semnificaţie în practica medicală ( lucrare intitulată: „Noi principii despre descoperirea puterii curative a drogurilor şi unele evaluări ale principiilor anterioare”).

 

            Astăzi, după mai bine de 200 de ani, homeopatia şi-a consolidat poziţia dar ea a rămas adânc înfiptă în tiparele creatorului ei, dându-ne nouă urmaşilor de astăzi, dimensiunea reală a meritelor sale de mare făuritor al unei doctrine medicale graţie căreia omenirea nu şi-a înşelat speranţele. Ba am putea spune că, în această perioadă, însăşi ştiinţa, cea care l-a atacat pe Hahnemann şi după moartea sa, începe să înveţe câte ceva, teoria infinitezimalităţii devenind cheia de boltă a fizicii contemporane, iar fiinţa şi sensibilitatea umană mai reală şi mai credibilă decât oricând în comparaţie cu tehnica. Iar această victorie a homeopatiei, a traversat şi traversează şi epoca medicinii moderne care a urmat cu merite şi achiziţii de negândit, fără să se sinchisească prea mult de marile principii care au modelat-o pe aceasta din urmă, pentru că Hahnemenn nu s-a interesat decât de eficienţa tratamentului.

 

            Hahnemann a studiat omul bolnav şi vindecarea lui, pe când curentul convenţional al medicinii, sub impulsul raţionalismului cartesian, a căutat mai întâi o explicaţie cauzală a bolii.

 

            Pentru Hahnemann, acţiunea terapeutică depinde direct de efectul căutat, pentru Claude Bernard problema este să cauţi să înţelegi raţional cauzele bolii şi mecanismele prin care acţionează medicamentele, înainte de a prescrie o terapie.

 

            Şi astăzi suntem surprinşi de unele neînţelegeri ce apar în lupta argumentelor pentru unul sau altul din aceste demersuri de bază, fără să ne dăm seama că, de fapt, acest lucru ţine exact de diferenţa mult prea fundamentală, dacă am putea spune aşa, între acestea.

 

            Homeopatia vede lucrurile şi fenomenele în integralitatea şi complexitatea lor nedisecată, fără judecarea pe toate părţile a elementelor izolate de întreg sau interpretări, explicări hazardate; este interesată de manifestările totului şi ale componentelor sale de bază care ajută la obţinerea rezultatelor, cu alte cuvinte recurge la un demers fenomenologic şi nu la raţionalismul cartesian.

 

            Ori mintea noastră şi educaţia noastră medicală este pur raţionalistă şi de aici poate unele nedumeriri.

 

            Care sunt de fapt cele 4 fire ale raţionalismului şi ce se întâmplă cu ele în homeopatie ?

 

Dualismul; cel care acceptă pe de o parte spiritul şi pe de alta, materia, acestea fiind de esenţe diferite şi deci supuse studiului obiectiv diferit – aşa zis ştiinţific.

În homeopatie, acest lucru este ignorat: boala este un ansamblu unic, simptomele sale subiective fiind indisociabile, la fel vindecarea. De aceea homeopatia acceptă o existenţă divină şi un spirit organizator, fiind profund morală.

 

            Materialismul: ca mod de a vedea lumea şi universul, care  făcut posibilă dezvoltarea ştiinţelor materiei independent de ştiinţele spiritului şi a dus la dezvoltarea tehnicii în pofida ştiinţelor „umane”.

În homeopatie – acesta nu operează pentru că demersul homeopatic nu se bizuie pe dualism, care este pilonul materialismului; de altfel simptomele mentale, cheie a individualizării bolnavului, sunt chiar privilegiate în homeopatie tocmai graţie viziunii integralităţii.

            Determinismul – indus de materialism – este conceptul care duce la descoperirea legilor materiei şi a organizării ei, făcând-o previzibilă prin legile cauzalităţii. „Orice fenomen material este provocat de o cauză sau de un ansamblu de cauze specifice care îl preced în timp”.Dacă aceleaşi cauze sunt reunite natural sau experimental, consecinţa va fi totdeauna: reproducerea fenomenului. Acesta este determinismul, cel care stă la baza cunoaşterii ştiinţifice. Dacă nu se întâmplă aşa spunem fie că nu e ştiinţific, fie că fenomenul nu este explicat ştiinţific – dar niciodată nu avem dreptul să spunem sau să înţelegem că el nu există. Nu ştiinţa a inventat determinismul, ea l-a constatat. De altfel, problema cauzalităţii ultime a materiei nu şi-a găsit un răspuns prin prizma determinismului, el apare mai degrabă ca un perpetuum mobile al lucrurilor.

 

În homeopatie, fără a fi negat, determinismul este mai degrabă inutil, calea lungă a speculaţiilor şi interpretărilor fiind mult prea deschisă pentru a ajunge la cauzalităţi absolute. Cauzalitatea intervine discret, în Homeopatie, fiind deci o cauzalitate relativă, subordonată pragmatismului homeopatic maimult sau mai puţin „imediat”.

 

            Reducţionismul, ultimul fir, urmează şi este consecinţa determinismului. Nu poţi studia un fenomen înlănţuit, determinat, în toată globalitatea sa. Dacă vrem să studiem mişcarea lunii în raport cu soarele, vom reduce acest fenomen al unui întreg univers la aceste două componente ale sale, pe care le vom studia separat. Este un demers de simplificare, indisociabil de determinism – care face să se ajungă la legi şi teorii care se tot schimbă dacă intră în ecuaţie noi descoperiri şi deci noi relaţii între fenomene – toate acestea furnizând îndoiala eternă care guvernează investigaţia ştiinţifică.

În homeopatie, bolnavul conservă integralitatea sa în timpul demersului terapeutic, principiul globalităţii fiind în antiteză cu reducţionismul – şi primind o denumire mai modernă, ce a de „holism”.

 

             Iată deci elemente care fac ca medicina alopată şi homeopatia să pară diferite. Ele par diferite pentru că rădăcinile lor conceptuale sunt diferite; şi de aceea pentru a le apropia trebuie făcut efortul de a le înţelege aşa cum sunt şi nici de cum de a încerca, competiţional, să arăţi superioritate auneia faţă de cealaltă.

Din această cauză, ignoranţa acestor consideraţii face adesea inutilă sau în orice caz uneori mult prea superficială, orice tentativă de dialog.

 

            Iar faptul că homeopatia se situează, prin abordul ei, cel mai aproape de globalitatea tumultului ancestral, divin, este în avantajul şi nu în detrimentul ei, aşa cum o arată şi rezultatele concrete.

 

Dr.Ioan Teleianu

15 aprilie 2000

 

Nota: Pentru detalii privind dictonul latin, accesati: http://homeoint.org/morrell/articles/pm_curan.htm