UN CAZ OARECARE !?

Cu trecerea anilor de practică, medicul homeopat ajunge să perceapă întrucâtva „personalitatea” unor remedii prin câteva simptome mai pregnante, scurt-circuitând  astfel traseul laborioaselor culegeri de simptome şi repertorizări şi ajungând mai repede la o prescripţie homeopatică. Acest lucru impresionează pacienţii prin această operativitate de invidiat şi mai ales pe medicii debutanţi, cei care încep să-şi dea seama de păienjenişul în care ei se află după o amplă consultaţie homeopatică, neştiind ce simptome sunt mai semnificative, demne de a fi luate în primul rând în seamă, în alegerea remediului corect. Din păcate, în faţa acestei situaţii, efortul de a ierarhiza şi valoriza cu profesionalism simptomele, se termină deseori la jumătatea drumului, debutantul preferând să prescrie mai multe remedii succesive, dintre cele mai cuprinzătoare (policreste) sugerate de pacient, în speranţa că poate se va nimeri unul dintre ele cât de cât benefic, care să ajute bolnavul. Şi mai mare păcat este când debutantul rămâne tot aşa în toată cariera sa, clamând eroic pluralismul sau homeoterapismul. Dar să lăsăm răutăţile...

Aşa se face că unele remedii devin repede preferate şi prescrise, cum ar fi aşa zisele remedii de constituţie, citate de unele manuale de homeopatie gândite într-o manieră exclusiv fizio-patologistă, ca în alopatie. S-a ajuns, de exemplu, la catalogarea unor remedii ca remedii cu tropisme preferenţiale pentru unele aparate sau sisteme sau şi mai pregnant, pentru anumite nozologii. S-au făcut astfel, clasificări de remedii cu tropism: hepatic, digestiv, renal, cardio-vascular, nervos, etc., ca şi când nu mai este loc şi pentru alte remedii sau simptome patogenetice, focalizate timid şi în alte zone. Medicul homeopat grăbit, în loc să personalizeze remediul, fuge repede la categoria nozologiei dominante sugerate de pacient şi-i prescrie remediul care i se pare că ar putea răspunde mai bine patologiei respective, uitând individul cu toată istoria sa.

De regulă, cu toate că bolnavul poate să beneficieze întrucâtva şi de o astfel de prescripţie, curând patologia reapare iar mai devreme sau mai târziu organismul nu mai răspunde la remediul sau la remediile respective. Acest lucru poate apare, desigur şi în cazul când se administrează chiar remediul simillimum, dacă acesta şi-a terminat misiunea, în cazurile cronice cu profunde impregnări miasmatice care cer ulterior deblocarea cauzei profunde, prin nozode şi apoi reanalizarea similarităţii..

Iată un caz în capcana căruia am căzut şi eu şi care mi-a modificat decisiv modul de a privi lucrurile în analizarea şi ierarhizarea simptomelor furnizate de pacient, mergând până la amânarea începerii cu orice preţ a tratamentului pentru a descifra mai bine cu ce remediu să încep acest tratament.

Tratam de circa trei luni, fără efecte mulţumitoare, un barbat de cca 50 de ani, deranjat profund de nişte crize periodice de panică anxioasă, ce apăreau noaptea sau stând la serviciu, care nu mai raspundeau la mult prea obişnuitele cantităţi de săruri de calciu şi magneziu, starea sa agravându-se treptat. Din anamneză mai rezultau şi unele uşoare fluctuaţii de formă pe plan psiho-emoţional şi general. Greşala a fost legată de faptul că în alegerea primelor remedii cu care am început tratamentul, nu am avut în vedere totalitatea simptomelor ci doar simptomele suferinţei  dominante, de panică. Remediile date în această perioadă se calcau totuşi destul de bine pe simptomele sale supărătoare, inclusiv pe elementele tipologice individuale ale pacientului. dar rezultatul era derizoriu din punctul meu de vedere. Dece? Pentru că ameliorarea pacientului este o biată treaptă inferioară pe scara vindecării durabile iar mulţumirea succesului,  în astfel de situaţii, este un fel de amăgire, o mulţumire oloagă sau ciungă.

La un moment dat, pacientul mi-a mai spus că il supără câteodată, când stă culcat, şi un  zgomot, ca o pulsaţie, în urechea stângă şi că de obicei acest zgomot coincidea cu stările de panică şi mai ales că el anunţa creşterea iminentă a tensiunii sale arteriale. Dacă scădea tensiunea înceta şi zgomotul. Ajunsese să poarte cu el şi la serviciu aparatul de tensiune. Deci, era vorba cum spunem noi, de un simptom mic, explicabil din punct de vedere fiziopatologic, care se poate pierde cu multă uşurinţă în noianul celorlalte semne şi senzaţii mult mai stufoase şi alarmante ale unui personaj panicos.

Ne imprietenisem. Din amabilitate cred, îmi spunea că se simte mai bine, mai ales cînd stă de vorbă cu mine şi am observat că avea chiar nevoie să ne întâlnim ceva mai des, sperând totodată că discuţiile noastre ne vor permite să ţâşnească pe neaşteptate un simptom-cheie sau un simptom mai definitoriu pentru găsirea remediului cu adevărat vindecător. Convinsesem omul că ne lipseşte ceva, unul din simptomele încă ascunse, care ar putea să sară în ochi, nechemat şi să ne apropie de momentul detectării remediului simillimum. Ştiam din scrierile lui Kent că „...Remediile nu au puterea să creieze prin ele înşile nicio stare morbidă, dacă nu ar exista mai întâi în constituţia rasei umane o stare asemănătoare care să poată fi redeşteptată. Ele, pur şi simplu, fac să survină la un individ particular ceva ce el a posedat şi că acest ceva aparţine rasei umane şi astfel, de fiecare dată când noi detectăm o stare morbidă produsă de un remediu, ştim că  această stare există în directă corespondenţă cu ceva deja existent în rasa umană în general.”

Aşadar, mi-am adus aminte că pacientul meu o tot ţinea cu creşterea tensiunii, cu starea de anxietate şi de panică, însoţite de „fleacul” acela de zgomot în ureche. De aceea m-am decis să mă ocup în mai mare măsură de acest aparent amănunt şi împreună cu pacientul am parcurs tot repertoriul meu în care erau descrise cele peste cincizeci de tipuri de acufene, cu modalităţile respective. Din păcate, zgomotul său nu se prea asemana satisfăcător cu niciunul din cele existente în repertoriu, la rubrica respectivă. În fond era vorba mai degraba de o senzaţie particulară, un fel de suflu de origine vasculară simţit în urechi.

Intâmplarea a făcut ca în zilele următoare, să dau peste o formă de exprimare mai adecvată a „zgomotului” respectiv, într-un alt capitol repertorial, tradus de mine din engleză astfel: „Pufăială în urechi de la pulsaţia arterelor temporale” ("PUFFING in ears from pulsation of temporal arteries"). El se încadra perfect în semiologia homeopatică dar un alt ghinion-surpriză mi-a apărut imediat, pentru că în dreptul acestui simptom era un singur remediu ("remediu unic", considerat de regulă de mare valoare) şi anume Benzoic- acid. De ce ghinion? Pentru că Benzoic-acid este un remediu care ştiam că are un loc celebru, deci deosebit de important, în cu totul altă patologie dominantă (tropism), patologia urinară iar pacientul meu, în discuţiile noastre, nici pe departe nu mi-a sugerat că are acuze notabile şi în această sferă simptomatologică.

Medicii homeopaţi ştiu că în astfel de situaţii prima atitudine constă în a lua din nou „la ispitit” pacientul, pentru a controla dacă mai are şi alte simptome semnificative ale acelui inopinat remediu, simptome pe care pacientul nu le-a spus sau cărora nu le-a dat importanţă. De aceea am căutat în Materia medica o descriere cât mai largă a tuturor simptomelor remediului Benzoic-acid şi am invitat pacientul să parcurgem impreună textele în cauză. M-a impresionat faptul că la acest remediu, în studiile mele, mi-a scăpat cu totul, printre altele, un simptom clar descris, referitor la o trăsătură neaşteptat de precisă din sfera psiho-emoţională şi anume că pacientul Benzoic-acid, cu atâtea necazuri legate de aparatul urinar şi cu celebrul bine-cunoscut miros al urinii sale uricemice „ca al urinii de cal” – este puternic mişcat, nervos, înfiorat şi extrem de afectat, atunci când vede o persoană handicapată, cu defecte fizice vizibile, deformări anatomice, cicatrici hidoase, monstruoase, etc.. ("Inclined to dwell on unpleasant things; if he saw anyone deformed, it made him shudder." - Kent). Acest simptom, mentionat şi de Kent, nu este inclus în repertoriul său, el fiind introdus de Phatak şi menţionat şi în repertoriul Synthesis la Generalities nu la Mind (GENERALS: SHUDDERING, nervous: seeing deformed persons) ca şi în The Complete Repertory  (GENERALS: TREMBLING: deformed persons, on seeing) având ca remediu unic Benz-ac.

Luat pe departe cu privire la această particularitate, ca să nu-i induc  eu acest element simptomatologic, am rămas perplex când  acesta mi-a declarat că el, dacă vede un cerşetor cu figură hidoasă îl apucă fiorii şi nu mai este bun de nimic toată ziua şi chiar şi noaptea este urmărit de astfel de imagini. Odată a şi leşinat iar de atunci ocoleşte locurile şi ocaziile cu astfel de cazuri impresionante pentru că îi induc o suferinţă morală ce persistă mult după aceea.

În faţa evidenţei, am prescris acest remediu, la care anterior nici nu m-aş fi gândit şi aceasta, plecând de la particularitatea acelui mic simptom al suflului vascular al arterelor temporale, simţit în ureche ca un zgomot pufăit, sincron cu pulsul şi confirmat apoi, cu certitudine, de o certă trăsătură particulară psiho-emoţională, care trecuse neobservată datorită ponderii mult prea mari acordate de pacient altor acuze care păreau precumpănitoare pentru el.

Acesta a fost remediul vindecător al pacientului meu, devenit prieten pentru o vreme dar pe care l-am pierdut curând după ce s-a vindecat. Dece? Pentru că odată vindecat, mă gândesc că întâlnirea ulterioară a pacientului cu medicul său ar fi putut re-aduce, odată cu imaginile care altădată îi întreţineau interminabilele sale stări de panică şi îndoielile sau incertitudinile odiseii noastre pe drumul spinos al căutării atât de minuţioase a remediului mult dorit. Trebue să acceptăm că şi uitarea este o treaptă care poate consolida unele vindecări.

Iată că homeopatia are reglaje mult mai complicate care fac ca mecanismele fiziopatologice, care operează mulţumitor în diagnosticul alopatic al dereglărilor patologice, să fie mult prea simpliste şi sigur incomplete în analiza patogenetică, holistică, specifică diagnosticului de remediu individualizat din medicina homeopatică.

În acelaşi timp, consider justificată reconsiderarea mai amplă şi introducerea simptomului menţionat mai sus şi la capitolul Simptome Psiho-Mentale (MIND) în repertoriile curente.

Dr. Ioan Teleianu

31 August 2006

Câine tratat homeopatic !

Un renumit medic veterinar homeopat din Belgia a avut un succes terapeutic excelent în cazul unei căţeluşe care avea manifestări de panică atunci când rămânea singură. Intre altele, avea o dorinţă puternică de a fi atinsă şi mângâiată. Când îi dădea mâncare sau când era dusă la plimbare, ea se ghemuia mai întâi între picioarele însoţitorului, rămânând astfel timp îndelungat iar cea mai mare plăcere a ei era să stea împreună cu stăpânii casei.

Ştiţi ce remediu a fost prescris şi care a vindecat-o de panică?

Iată răspunsul:

Remediu:  Stramonium 

Repertorizarea este cert dificilă. Autorul nu a explicat cum a ajuns la remediul prescris, dându-ne doar datele pe care le-am menţionat la enunţul cazului. Putem ajunge la acel remediu numai dacă transpunem cazul animalului în ipostazele valabile pentru persoane, căţeluşa fiind un fel de "copil" care cere protecţie din partea mamei (stăpânului).Videcarea cu Stramonium a confirmat buna alegere a acestui remediu.

Iată rubricile selectate din capitolul Simptome Psiho-Mentale:

- HOLDING or being held: amel.: (Tine sau trebuie sa fie tinut strans, se: amel:) (1)

- HOLDING or being held: desire for: (Tine sau trebuie sa fie tinut strans, se: dorinta:) (2)

- FEAR: terror (panic): (Frica panicoasa,terorizanta) (3)

- FEAR: alone, of being: (Frica: singur, de a fi:)  (1)

- FEAR: alone, of being: child wants mother to hold her hand: (Frica: singur, de a fi: copilul doreste ca mama sa-l tina de mână (2)                                                                                          

Cifrele dintre paranteze indică gradul de intensitate dat simptomului respectiv în cadrul repertorizării..

Repertorizare

(Repertoriu "TELE-REP")

CUM A DESCOPERIT HAHNEMANN REMEDIUL THUJA ?

Hahnemann  trata, fără succes, un tanar care nu putea scapa de o scurgere uretrală negonoreică.

Perseverând în întrebări şi amănunte, aşa cum proceda de obicei, a rugat tânărul să-şi aducă aminte dacă nu cumva are unele preferinţe sau obiceiuri ciudate privind folosirea unor substanţe sau alimente. După câteva zile, tânărul a recunoscut că oridecâte ori se plimbă prin parc, îi place să ţină sau să mestece în gură frunze proaspete din frumoşii arbuşti de Thuja.

A urmat provingul (experimentul cu suc de planta, facut pe oameni sanatosi) şi astfel s-a descoperit cel mai mare remediu anti-sicotic al Materiei Medicale, care a vindecat bineînţeles atât scurgerea cât şi alte suferinţe ale tânărului respectiv, cărora acesta nu le acorda mare atenţie.