|
Hahnemann şi remediile complexe Dr. Gheorghe Jurj (publicat in Revista Romană de Homeopatie, nr. 24, 2-2005)
Una dintre problemele care a fost şi încă este un fel de „ cui al lui Pepelea” în disputele dintre „ unicişti” şi „pluralişti” este problema folosirii concomitente a mai multor remedii. În timpul vieţii, Hahnemann a luat de mai multe ori poziţie împotriva „ falşilor homeopaţi” care folosesc remedii amestecate sau compozite şi este o părere general acceptată că el le-a refuzat. Totuşi, există un scurt episod în care el a avut în vedere şi posibilitatea folosirii unor remedii duble, despre care vom vorbi mai departe. De asemenea, fără îndoială că el a folosit mai multe remedii succesiv în tratarea cazurilor sale, fie pe măsură ce tablourile acestora se reliefau la pacient, fie ca remedii intercurente, pentru anumite stări acute sau exacerbări ale patologiei.
Critica amestecării remediilor în perioada traducerilor
În perioada dintre 1777 şi 1806 Hahnemann şi-a câştigat existenţa mai puţin din medicină – pe care a şi abandonat-o la un moment dat din cauza disperării în faţa metodelor barbare şi inutile folosite de alopatia timpului – cât făcând traduceri : din engleză ( 17 cărţi) , franceză ( 6 cărţi) latină ( o carte) şi italiană ( o carte). El a tradus 24 de texte în special de chimie şi medicină, ( dar şi, în 1789, opera literară „ Viaţa lui Abelard şi Heloise” de Joseph Barrington) însumând impresionanta cantitate de 9400 de pagini ( un calcul făcut de P. Morrell în excelentul articol despre traducerile lui Hahnemann arată că în medie, în 29 de ani, el a tradus 324 de pagini pe an, adică aproape o pagină pe zi!) [1] Ajunsese un traducător cunoscut şi preţuit în epocă, atât pentru acurateţea traducerilor dar mai ales pentru faptul că traducerile sale erau adnotate cu numeroase note şi comentarii, unele lămuritoare, altele chiar referindu-se critic la textul tradus. Într-o recenzie din epocă se scria: „ Traducătorul este Dr. Hahnemann, un om care a adus multe servicii ştiinţei, atât prin propriile sale scrieri de chimie cât şi prin excelentele sale traduceri din opere străine. Serviciile sale au fost deja recunoscute dar merită să fie în continuare” [după Bradford *( vezi nota 1)] [3]
Este aproape cert că, traducând aceste opere, Hahnemann a ajuns la o cunoaştere extinsă a întregului domeniu al alopatiei şi în special al substanţelor medicinale care erau folosite în acea vreme ( de exemplu, în traducerea la Materia medicală a lui Haller, sunt descrise 462 de plante) .În traducerea la Materia Medicală a lui Willian Cullen, ce era un profesor mult titrat şi faimos în epocă , Hahnemann, cu multă siguranţă, face într-o notă următoarea remarcă: „ Cullen nu are dreptate. Nu acţiunea asupra mucoaselor stomacului a fost aceea care a dus la vindecarea febrei “ ( cu Chinchona) ' [Gumpert, p.66, apud Morrell] [1]. De aici a urmat şi primul experiment făcut pe el însuşi cu scoarţa de Chinchona şi începutul homeopatiei.
În 1800 traduce „Thesaurus medicaminum -- A New Collection of Medical Prescriptions” carte editată de Colegiul Londonez al Medicilor, care era o colecţie de prescripţii medicale alopatice ( un fel de reţetar). În introducerea pe care o face, Hahnemann denunţă folosirea prescripţiilor compuse şi chiar: „ ridiculizează faptul de a pune împreună în aceeaşi prescripţie medicamente antagoniste, sfătuind întoarcerea la metodele mai simple ale lui Hippocrate” [Bradford , op cit. pp.71-72]
Termenii pe care îi foloseşte Hahnemann în introducerea la acest compendiu sunt pe alocuri foarte duri: „ o amestecătură confuză de droguri, cele mai multe otrăvitoare, amestecate în ceea ce sunt denumite prescripţii ” Sau „ conţine o mulţime de elemente anarhice care le descalifică total pentru orice întrebuinţare sistematică” .
Concluzia acestei introduceri este extremă: „ cel mai bun sfat pe care ţi-l pot da, iubite cititor, este să arunci corpul principal al acestei cărţi în foc. Dar în orice caz păstrează prefaţa, îţi va folosi ca măsură pentru a judeca pretenţiile unor cărţi similare din care sunt, îmi pare rău să o spun, mult prea multe pe piaţă acum” [2][ Dudgeon, pp. 27-28] Evident că după o astfel de introducere, este greu de crezut că editorul a fost încântat şi i-ar mai fi solicitat şi alte traduceri lui Hahnemann sau dacă ar fi făcut-o” fără îndoială că ar fi convenit ferm ca nici o prefaţă să nu fie inserată” [ Dudgeon, op cit, pag 28.]. În 1801 el publică în Jurnalul lui Hufeland câteva observaţii asupra cărţii „ Elemente de medicină” a lui Brown în care: „pledează din nou împotriva folosirii mai multor medicamente într-o singură prescripţie şi recomandă la modul cel mai serios metode mai simple de tratament” [Bradford, op cit. pag.72].
De altfel este şi perioada în care imensul lui travaliu de traducător se întrerupe destul de brusc şi, cu excepţia traducerii din 1806 a Materiei Medicale a celui pe care îl numeşte în Organon „ marele Albert von Haller” ( care a recunoscut ca valabil principiul experimentării în prealabil a medicamentelor pe oameni sănătoşi ) el nu mai publică de aici încolo decât opere originale.
Cred că rezultă destul de clar că poziţia lui Hahnemann a fost, încă din perioada traducerilor, extrem de critică în legătură cu folosirea unor prescripţii complexe, cu mai multe medicamente odată.
Reacţiile la lucrările lui Aegidi
Primele sugestii despre folosirea mai multor remedii în acelaşi timp se pare că au venit din partea lui Karl Julius Aegidi (1795-1874)** ( vezi nota 2) medicul prinţesei Frederika de Prusia. Într-o scrisoare din 1830 Aegidi îi trimite lui Hahnemann un raport de 233 de cazuri vindecate de el utilizând câte 2 remedii în acelaşi timp. El propunea maestrului: „ Administrarea unei mixturi de două remedii înalt potenţate, fiecare corespunzând diferitelor părţi ale bolii…În stare potenţată, medicamentele astfel mixate sunt incapabile de reacţie chimică dar fiecare acţionează separat asupra propriei sfere ( de influenţă)”.
La început, impresionat de rezultatele obţinute, Hahnemann a luat în seamă cele scrise de Aegidi şi intenţia lui era să introducă un paragraf despre acest subiect în ediţia a 5-a a Organonului. De asemenea, Boenninghausen a fost de acord cu această posibilitate terapeutică; şi Jahr – în urma unei corespondenţe cu Aegidi, care a publicat un răspuns în Archives, în 1834 - a cunoscut-o, dar nu a folosit-o. Hahnemann a prezentat ideea utilizării mai multor remedii în acelaşi timp la Congresul Homeopaţilor din 10 August 1833 dar în loc de aprobare el a întâmpinat o înverşunată opoziţie, principalul argument fiind acela că această idee ar putea reconduce homeopatia la polipragmazia alopatică, ceea l-a făcut să renunţe să mai susţină această idee. [ Bradford, Life and letters, pag 241-243 şi pag, 487-488] [3]
Concepţia folosirii mai multor remedii fie în acelaşi timp, fie în alternanţă nu este totuşi a lui Aegidi ci chiar a lui Hahnemann; în prima ediţie a Organonului, din 1810, în paragraful 145 acesta scria: „ Numai în câteva dintre cazurile de boli cronice vechi care nu se schimbă în mod remarcabil şi care au anumite simptome permanente fundamentale şi fixate, două remedii în mod egal homeopatice pot fi utilizate cu succes în alternanţă”.
Motivul era acela că numărul de remedii homeopatice experimentate la acea dată nu era destul de pentru a putea găsi de fiecare dată o similaritate perfectă şi, din punct de vedere practic, uneori era necesar de alternat remediile, mai ales acolo unde era vorba de boli complexe. În cazurile sale practice, vedem că Hahnemann a folosit uneori alternanţa de remedii ( de exemplu Cuprum şi Veratrum în cazuri de holeră) şi adeseori succesiunea de remedii, mai ales în cazurile cronice miasmatice, în care succesiunea de remedii prescrise urma involuţia bolii, fiecare remediu dezvelind un alt strat de afectare. Ideea straturilor succesive de patologie există deja din primele ediţii ale Organonului, dar ea a fost dezvoltată plenar de Hering. În a cincea ediţie a Organonului în paragraful 272 Hahnemann ajunge la o concluzie clară pe care o afirmă tranşant, tocmai din pricina riscului polipragmaziei care începuse deja să apară la discipoli „ eretici” :
„ În nici un caz nu este necesar să se administreze mai mult decât o singură substanţă medicinală simplă la un moment dat”.
Remedii duble în ediţia apocrifă a Organonului a lui Lutze.
În 1865 - în lipsa celei de a şasea ediţii a Organonului scrisă de Hahnemann dar oprită de la publicare de Melanie, a două soţie a acestuia ****[ nota 4] - apare la Koethen, sub editarea lui Arthur Lutze***[ nota 3], o aşa numită ediţie a şasea a Organonului, care preia în bună măsură ediţiile precedente dar în care apar interpolate şi opinii ale editorului. [titlul complet al ediţiei era: Organon der Heilkunst. Mit abdruck der Vorreden und wichtigsten der Varianten der ersten bis funsten Auflage, neuen Bemerkungen und einem Anhange aus Samuel Hahnemann's Schriften, herausgegeben von Sanitatsrath Dr. A. Lutze. Cöthen. 1865] [Bradford, Rival editions of the "Organon"- pag, 486 -488 şi Haehl…vol 1,pag 86] .[3], [6]
Principala contribuţie a editorului se referă la folosirea a două sau trei remedii sau a unor remedii duble. În paragraful 274 b din această ediţie scria: „ Sunt mai multe cazuri de boli compuse în care administrarea unui remediu dublu este perfect homeopatică şi într-adevăr raţională; acolo unde , de exemplu, fiecare din cele două remedii apare adecvat cazului dar fiecare dintr-o perspectivă diferită; sau când cauzalitatea bolii este datorată mai mult decât uneia dintre cele trei cauze a bolilor cronice, aşa cum se întâmplă atunci când avem sicoza sau sifilisul în plus peste psora. La fel cum în boli foarte acute dau două sau trei dintre remediile cele mai potrivite în alternanţă, de ex. în holeră Cuprum şi Veratrum; sau în crup Aconit, Hepar sulph. şi Spongia; în bolile cronice se poate să dau împreună două bine indicate remedii din punct de vedere homeopatic care să acţioneze din unghiuri diferite, în cea mai mică doză”.
În acelaşi paragraf însă se scrie mai departe: „ Trebuie să depreciez aici în modul cel mai distinct toate mixturile fără minte sau alegerea frivolă a două remedii care pot fi analoge polipragmaziei alopatice. Trebuie să insist din nou că astfel de remedii duble bine alese homeopatic trebuie date numai în cele mai înalt potenţate şi atenuate doze”.
În nota de subsol de la pagina 267, editorul ( Lutze) notează: „ Acesta este paragraful pe care l-a intenţionat maestrul nostru pentru ediţia a cincea a Organonului dar care a fost suprimat de nesăbuinţa altora, pe care am avut norocul să-l descopăr şi pe care am considerat de datoria mea să îl redau lumii în acest loc…”
În favoarea opiniei sale Lutze invocă două scrisori ale lui Hahnemann către Aegidi , din 1833. După examinarea manuscriselor, într-un editorial din British Journal of Homoeopathy, din Iulie 1865, se afirmă că ele sunt fără îndoială originale. Într-una din ele Hahnemann scria: „ Stimate prieten şi coleg, Să nu crezi că sunt capabil să resping vreun lucru bun din prejudiciu sau pentru că el ar putea cauza alterări ale doctrinei mele. Singura mea dorinţa este aceea pentru adevăr şi cred că şi a ta de asemenea. De aceea sunt încântat că ţi-a venit o astfel de idee şi că ai reţinut-o în nişte limite necesare,că două substanţe medicinale ar trebui date împreună numai în cazul în care ambele par homeopatic potrivite dar fiecare din alt punct de vedere. În aceste circumstanţe procedura este consonantă cu cerinţele artei noastre şi nimic nu i se poate reproşa; dimpotrivă homeopatia trebuie să se felicite pentru descoperirea ta”.
Scrisoarea este datată 15 Iunie 1833, în perioada în care Hahnemann era la Koethen şi în care încă nu se instalase intoleranţa din ultimii ani, din perioada pariziană. În această perioadă el este de acord şi cu faptul că se pot folosi diluţii mai mari de 30 şi de asemenea cu faptul că remediile se pot repeta pentru a grăbi vindecarea. Este o perioadă în care Hahnemann era mai deschis la experimentări ( acum încep şi experimentele lui cu dozele repetate împărţite în apă, ulterior aşa numita „ split-method”) şi el dă o justificare interesantă şi perfect raţională acestei posibilităţi, care porneşte de la alcătuirea unor remedii. Astfel, el scrie: „ Şi eu cred că două remedii pot fi date împreună, la fel cum dăm împreună Sulphur şi Calcarea atunci când pacienţii noştri iau sau miros Hepar sulph.; sau Sulphur şi Mercurius atunci când iau sau miros Cinnabaris.”
Intenţia lui ( declarată în scrisoarea cu pricina) era de a publica această metodă în următoarea ediţie a Organonului, ceea ce nu s-a mai întâmplat după Congresul din 1830. „ Permite-mi, aşadar, să ofer lumii descoperirea ta în a cincea ediţie a Organonului, ce va fi publicată în curând. Până atunci,totuşi, te rog să o ţii pentru tine şi voi încerca ca Dl. Jahr, pentru care am o mare stimă, să facă la fel. În acelaşi timp protestez aici şi atrag atenţia împotriva oricărei practici de alegere neserioasă a două remedii care să fie utilizate în combinaţie”. [ Bradford ,op.cit. pag.486 ].
Într-o altă scrisoare datată 19 august 1833, deci imediat după Congresul în care ideea pe care el însuşi a prezentat-o a fost cu înverşunare respinsă, Hahnemann îi scrie lui Aegidi: ” Am alocat un paragraf special în cea de a cincea ediţie a organonului descoperirii tale în legătură cu administrarea unor remedii duble. Am trimis manuscrisul ieri seară la Arnold …” Este cert însă că acest manuscris nu a mai fost publicat şi că el a fost revizuit de Hahnemann pentru ediţia definitivă.
Ediţia lui Lutze a fost intens şi pe larg criticată în mediile homeopatice . În Allgemeine hom. Zeitung, Vol. lxx. (April 10, 1865)[ Bradford, pag 487] este făcută o lungă şi minuţioasă critică a acestei ediţii de către Bolle, Hirschel, Meyer şi Cl. Muller în care i se reproşează faptul că a schimbat unele pasaje şi că a exclus altele, întreaga scriere fiind considerată apocrifă şi contrafăcută.
Experienţele lui Hahnemann
Cu siguranţă Hahneamann a experimentat şi el administrarea simultană sau în alternanţă a două remedii. Într-o scrisoare adresată lui Boenninghausen din 16 octombrie 1833, el numeşte această metodă „ dificilă şi îndoielnică” şi că, „ din multe încercări ale metodei numai una sau două au avut succes, ceea ce este insuficient pentru a stabili inconvertibil o nouă regulă ”.[1, 3, 4] Experienţa i-a infirmat eficacitatea acestei metode. De aceea, în a cincea ediţie a Organonului, în paragraful 272 Hahnemann ajunge la o concluzie clară, afirmată fără dubii: „ În nici un caz nu este necesar, şi din acest singur motiv, inadmisibil, să se administreze mai mult decât o singură substanţă medicinală simplă la un moment dat”.
După ce, la sugestia lui Hahnemann, Boenninghausen a folosit şi el această metodă ( „am făcut câteva experimente cu doze combinate cu rezultate uneori surprinzătoare” , afirmă el într-o scrisoare adresată lui C. Dunham în 25 martie,1865 ) el recunoaşte că i-a sugerat lui Hahnemann să îşi exprime dezaprobarea faţă de această metodă în a cincea ediţie a Organonului, în nota la paragraful 272. Motivele invocate de Boenninghausen au fost că „acceptarea ei ar fi deschis calea unei recăderi de la preţioasa lege a simplităţii şi , de asemenea, este o metodă care devine din ce în ce mai inutilă pe măsura creşterii Materiei noastre Medicale” [ 5]
De altfel Aegidi a renunţat el însuşi la această idee şi a repudiat-o în Algemeine hom Zeitung, 54, 12 May 18, în 1857 : „ Dr. Aegidi, după multe reflecţii a abandonat o astfel de abominabilă erezie care ar fi dat lovitura de graţie homeopatiei şi ar fi aruncat-o înapoi în alopatia oarbă” [2] Iată ce scria acesta în scrisoare publică cu pricina „ subsemnatul mă simt obligat să fac cunoscut cu putere şi public dezaprobarea mea decisă în legătură cu un astfel de abuz al celei mai de folos arte” [ Bradford,pag 488] şi, în continuare se scuza pentru faptul că afirmaţiile lui precedente au putut fi luate ca autoritate.
În ultimii ani ai vieţii se pare că Hahnemann nu a folosit niciodată două remedii împreună. Dr. Croserio, unul dintre cei mai apropiaţi lui Hahnemann în perioada de la Paris care a asistat la multe dintre cazurile sale şi îi era confident a scris o mărturie a acestei perioade: „ El nu prescria niciodată două remedii diferite care să fie folosite în alternanţă sau unul după celălalt; întotdeauna aştepta să vadă întâi efectul unui remediu înainte de a prescrie un altul, chiar dacă pacientul era la o distanţă de două sau trei sute de mile”. [apud „Hahneman’s doses of medicines”, publicat în „ Lesser writings of C.von Boenninghausen” pag 211 -212 , tradus după articolul din germană apărut în publicat în Neues Archic der hom. heilkunst. vol 1, no 2, 1844 ] [5] În această perioadă, el încerca să ţină cât mai mult timp pacientul pe un singur remediu, preferând placebo chiar în loc de remedii intercurente ( pe care le-a folosit însă regulat în crize). Cu toate acestea folosea remedii succesiv dar numai unul odată, pe măsură ce cazul o cerea.
Între timp însă cutia Pandorei fusese deschisă şi pluraliştii au continuat să prolifereze până în ziua de astăzi , instituind şcoli paralele care, deşi se revendică de la Hahnemann, au încercat o renunţare la principiul unui singur medicament în numele unei aşa numite „ modernizări” a homeopatiei.
Concluzie Încă din perioada în care Hahnemann făcea traduceri din operele medicale ale timpului el a avut o atitudine critică în legătură cu amestecare substanţelor medicinale. O foarte scurtă perioadă, în jurul anului 1830 el a fost oarecum de acord cu experimentarea a două remedii asociate, sub influenţa raportului favorabil a lui Aegidi dar apoi el a revenit ferm la principiul „unei singure substanţe o dată” pe care l-a practicat cu consecvenţă şi reiterat in toate textele sale.
Note şi comentarii.
Cea mai mare parte din această istorie o datorăm lui Thomas Lindsley Bradford (1847 - 1918), unul dintre cei mai străluciţi istorici ai homeopatiei şi primul biograf de amploare al lui Hahnemann. A fost un practician homeopat care a urmat cu stricteţe regulile hahnemanienne şi lector la Hahnemann Medical College din. Philadelphia. Din 1894 a fost curatorul bibliotecii acestui institut. Colecţia sa de articole originale a fost multă vreme considerată cea mai bogată din lume. Este autorul unor lucrări de referinţă în istoria homeopatiei:
A fost un scriitor pasionat în favoarea homeopatiei. Iată ce scria într-un articol din 1901: „ În aceste vremuri de compuşi farmaceutici fantastici să nu uităm că vindecarea este mai uşoară şi mai completă prin selectarea simillimum-ului în concordanţă cu direcţiile arătate de Hahnemann decât zbătându-ne în legătură cu dozele empirice ale extractelor chimice prescrise după plăsmuiri eclectice”[4] Bradford nu a cunoscut germana, astfel că întreaga lui operă s-a bazat pe sursele de limbă engleză. Opera sa a fost continuată de elevul său, Richard Haehl, cunoscător de germană, care a avut un rol determinant în editarea celei de a şasea ediţii a Organon-ului.
Karl Julius Aegidi (1795-1874) a început practica medicală ca alopat dar a îmbrăţişat principiile homeopatiei după ce a fost el însuşi vindecat de o boală cronică sub tratamentul lui Hahnemann. A fost medicul prinţesei Frederika de Prusia şi a practicat la Dusseldorf, Konigsburg şi Berlin. În 1829 a fost unul dintre cei care au contribuit la aniversarea lui Hahnemann şi pe vremea aceea era medic districtual la Tilsit. A fost un scriitor homeopatic prolific şi influenţa lui medicală şi socială în epocă era considerabilă.
Arthur Lutze a murit la Koethen 1870. Nu era medic şi a început să practice homeopatia în anii 1830 pe lângă Dr. Rath din Nordhausen; şi-a publicat vindecările în ediţii populare ceea ce a contribuit mult la răspândirea homeopatiei în Germania. În 1846 a deschis un ambulatoriu şi un spital homeopatic în Koethen , cu susţinerea Ducelui Heinrich ( Haehl, vol 1, 368] Mai târziu a combinat homeopatia cu „ cu magnetismul animal” şi a preparat şi vândut pe scară largă remedii pe care pretindea că sunt încărcate cu puteri magnetice vitale. [7] . Într-un articol a lui H.W. Taylor din 1883 acesta îl numeşte „nedepăşitul mincinos Lutze” („the unsurpassed liar” ) [8]. Arthur Lutze nu trebuie confundat cu F.H. Lutze, care a făcut provingul cu Cornus Alternifolia şi a tradus în engleză „ Despre repetarea remediului homeopatic” de Boennighausen.
A şasea ediţie a Organonului a fost terminată de Hahnemann în 1843 şi a rămas în grija soţiei sale Melanie. Suma cerută de aceasta ca drepturi de autor a fost foarte mare şi, din motive financiare sau de altă natură, adevărata ediţie a şasea a Organonului nu va fi publicată decât în 1920, în germană, de Haehl, biograful lui Hahnemann, cu ajutorul lui Boericke. În 1865, membrii colegiului Facultăţii Colegiului Medical de Homeopatie din Pennsylvania ( din care făceau parte C.Hering, Lippe şi Raue) au solicitat văduvei lui Hahnemann să le pună la dispoziţie manuscrisul ediţiei a şasea pentru a face o « traducere literală » , pentru că traducerile curente în engleză erau cu multe greşeli. Doamna Hahnemann a amânat însă să transmită manuscrisul invocând faptul că trebuie făcută o copie « în prezenţa şi sub ochii mei » care copie însă nu a mai apărut. În 1877, directorul Şcolii de homeopatie din Londra, se oferă să publice manuscrisul celei de-a şasea ediţii pe banii şcolii, dar doamna Hahnemann , sărăcită în urma războiului franco prusac, a cerut drepturi de autor considerate exorbitante în epocă, mult peste ceea ce şcoala ar fi putut plăti. Într-o scrisoare adresată în 1877 editorului revistei homeopatice Medical Advance, T.P. Wilson, Mme Hahnemann scria: “ Nu doresc să câştig bani de pe urma scrierilor lui Hahnemann. Cele pe care le am sunt proprietatea mea, dar le voi pune liber la dispoziţie prietenilor şi discipolilor săi dacă voi putea avea această oportunitate. Ceea ce doresc este asistenţa medicilor din America. Credeţi că ei ar putea subscrie pentru carte şi să-mi remiteţi în avans atât cât să pot trăi fără a mai practica profesiunea (medicală) până voi termina lucrul? Am energia şi abilitatea să o fac numai de aş avea şi timp…” dar nici din această corespondenţă nu a ieşit nimic. [ Bradford, op.cit., pag 499]. Melanie va muri în mai 1878 de un catar bronşic, la 78 de ani, fără să publice cea de a şasea ediţie a Organonului, iar manuscrisele vor intra în posesia fiicei adoptive a Doamnei Hahnemann şi nora lui Boenninghausen . Într-o scrisoare adresată lui Bradford, J. A. Campbell, care a vizitat-o pe D-na Boenninghausen – Hahnemann la câteva luni după moartea Melaniei scria: „ După cum ştiţi, Madame Hahnemann a fost o bussines woman, zgârcită şi strângătoare. S-a gândit că marea şi bogata Americă trebuie să plătească şi va plăti bine pentru această a cincea ediţie din Organon cu note marginale peste tot făcute de Hahnemann însuşi şi aceasta va fi cea ce a şasea ediţie. Ea ar fi vrut 50.000 de dolari. Madame Boenninghausen avea şi ea o viziune asupra bunăstării din aceeaşi sursă dar a pus preţul de 25.000 de dolari”. Ambele sume erau fabuloase în acea epocă. [ Bradford, op cit. pag 505-506] [3]
Bibliografie
|
