Medicina rezolva oare totul,

în materie de vindecare ?

Adesea pacienţii se adresează medicului, pentru suferinţele de tot felul, cu speranţa că medicina poate să vindece totul. Speranţa este legitimă dar este în primul rând speranţă. Cât despre medicină, aici trebue să recunoaştem că ea nu poate acoperi toată aria imbolnăvirilor iar forţele sale nu sunt atotcuprinzătoare. In permanenţă oamenii de ştiinţă încearcă să găsească soluţii salvatoare în faţa complexităţii factorilor generatori de boli şi a organismelor tot mai receptive.

Să ne referim la homeopatie. Homeopatia poate găsi noi resurse terapeutice, datorită metodei sale, resurse care fac să crească uneori enorm de mult şansele de vindecare chiar la unele cazuri care n-au putut beneficia de succes deplin în urma folosirii celorlalte metode terapeutice. Cei mai mulţi pacienţi, în timpul din urmă, apelează la homeopatie după ce terapiile convenţionale obişnuite, au dat rezultate limitate, au eşuat sau nu le-au indus o certă speranţă de vindecare.

Succesele homeopatiei se datorează faptului că abordarea medicală porneşte de la faptul că îmbolnăvirile sunt modificări patologice ce privesc întregul organism, teatrul unor operaţiuni complexe în plină desfăşurare şi nu numai o agresiune limitată împotriva unei componente sau a alteia a acestuia. Remediul homeopatic, dacă este bine ales de medic, re-aduce ordinea răvăşită de boală, în funcţie de resursele vitale ale pacientului, indiferent unde se manifestă tulburarea patologică care îl deranjează mai mult sau mai puţin alarmant sau zgomotos  pe acesta.

În homeopatie, totul porneşte de la cunoaşterea detaliată a simptomelor exteriorizate în urma îmbolnăvirii, dacă pacientul reuşeşte să le furnizeze cu precizie şi discernământ. Văzând în acest fel lucrurile, medicul homeopat aproape că nici nu-şi pune problema gravităţii unei anume boli, cât ar fi ea de hidoasă, atunci când abordează un caz patologic. Pe el îl interesează în cel mai înalt grad prin ce simptome se manifestă boala şi care este reactivitatea organismului, alegând remediul care corespunde simptomelor respective şi reactivităţii individuale. Administrarea remediului astfel determinat urmează să-şi facă treaba cum ştie el mai bine, dacă forţa vitală are resursele necesare. Aşa se face că pot apare, pentru unii, vindecări miraculoase  chiar în boli extrem de grave.

Să înţelegem, prin asta, că homeopatia e bună la toate ? Ar fi greşit. Aşa cum e greşit să credem că medicina e de vină că nu poate rezolva toate bolile şi suferinţele umane.

De altfel, prin apariţia incipientă a unor stări de disconfort - înaintea acelor agravări posibile ulterioare care definesc noţiunea de boală - noi ne dăm seama ca de fapt starea de sănătate caută soluţii noi de reechilibrare şi că primele manifestări de acest gen fac parte tot din starea de sănătate, în noi faze evolutive prilejuite de continua sa adaptabilitate în faţa acelor condiţii de care depinde echilibrul său global.

Poziţia aceasta, de a vedea ostilităţile prin care organismul luptă, respectiv boala, ca un duşman, care trebue răpus sau desprins, ca să rămână numai o stare de sănătate imuabilă, devine sursă de incertitudine permanentă şi de stres îngrijorător. Toată lumea, când apare o gripă se repede cu "tone" de antibiotice sau alte substanţe chimice, care să distrugă presupusul agresor, fără să gândescă nimeni că armatele decimate ale agresorului, "mortăciunile" de pe câmpul de luptâ cum s-ar spune, rămân în ţesuturi şi se descompun, iar  toxinele lor, ca să le dâm un nume acestor reziduuri, continuă să afecteze pe termen lung organismul. Desigur, mai sus am folosit o exprimare figurativă care nu este prea departe de adevăr.

Se miră unii de ce uneori ceaiurile şi preparatele simple, naturale, "oblojelile" care ne-au rămas de la bunicii noştri, fac mai mult bine decât medicamentele, în aceste situaţii. Fac mai bine pentru că ajută organismul să lupte el, cu forţele sale protectoare, selective, care nu lasă urme mai grave decât  înainte de luptă.

Aici apare o mare problemă care se referă la o criză alarmantă a evoluţiei culturii sanitare a populaţiei, în această epocă de civilizaţie la care am ajuns.

Când apare un strănut, o cât de mică jenă, care prevesteşte o răceală incipientă, să zicem mai concret, o obstrucţie nazală, mama se grăbeşte să-i dea copilului său imediat nişte picături în nas sau chiar un antibiotic, ca să oprească boala. În aceste cazuri, forţele naturale de apărare ale organismului bat în retragere, ele sunt imediat înlocuite de medicament, şi acesta face atât cât poate el. Nimeni nu mai concepe că Dumnezeu a făcut omul cu puterea de a lupta şi singur contra factorilor nocivi, prin forţa imunităţii sale naturale şi specifice, perfectibile pe cale naturală, biologic evolutivă.

Cum spuneam mai sus, bunicii şi părinţii noştri ştiau mai bine ce să facă în aceste cazuri. Nu săreau imediat la medicament. Atitudinea "modernă", cu care ne-am obişnuit,  în faţa bolilor face ca organismul să fie treptat scos din competiţie, chiar în formele uşoare ale patologiei, el nu-şi mai antrenează capacitatea de a neutraliza şi învinge prin forţele sale aceste boli. Rămâne tot mai mult în poziţie de victimă agresată, pasivă. O febră cât de mică a copilului, îngrijorează rapid părinţii şi, spre "liniştea" lor, recurg imediat la un medicament. Acest lucru se întâmplă în mod curent, deşi febra reprezintă un răspuns foarte viguros de luptă acerbă a organismului cu boala, o dovadă că organismul deţine o armă sigură de rezistenţă care poate duce la vindecare deplină.

Luând medicamente supresive, semnele bolii dispărând, ne lasă iluzia că boala a fost efectiv învinsă dar nu este aşa. Boala a fost înăbuşită, ea va evolua mai mult sau mai puţin ascuns, cum se întâmplă şi cu scoasterea polipilor sau amigdalelor prin eliminarea ripostei naturale a organismului: copilul respiră mai bine câteva luni, nu mai are nimic la nas, nu-l mai doare gâtul dar începe să tuşească interminabil, răceşte tot mai frecvent, face un astm, etc. Atitudinea faţă de îmbolnăviri, credinţa în virtutea supralicitată a medicamentului, sunt două elemente de falsă cultură sanitara iar generaţiile noi cred ca sunt la adăpost. Medicamentele trebue luate ca să ajute organismul în luptă cu boala nu să-l înlocuiască pe acesta.

Adesea, cam aceiaşi atitudine o întâlnim şi în abordarea homeopatică. Pacientul speră ca medicul să rezolve toate necazurile care duc la îmbolnăviri.

Zilele trecute am fost impresionat de o tânără de 28 de ani, cu o înfăţişare frumoasă şi certe calităţi sufleteşti, care a făcut un sindrom nevrotic, de suprasolicitare. Venise în urmă cu două luni şi în urma tratamentului înregistrase primele ameliorări vizibile. Remediul îşi făcuse efectul: nu se mai irita aşa uşor din orice, îşi reglase somnul, era mai echilibrată, pleca din nou cu plăcere la serviciu. Totuşi a venit plângând. Locuia împreună cu soacra sa, mai puţin înţelegătoare, mai ales ca avea şi tulburări de menopauză, iar soţul ei, extrem de gelos, îi găsea tot timpul nod în papură, o jignea şi agresa verbal, retrezindu-i neliniştea şi suferinţele dinainte. În astfel de cazuri, degeaba recurgi la medicamente, dacă persistă factorii care întreţin stările de tensiune şi generează suferinţe morale şi emoţionale. Hahnemann, părintele homeopatiei, spunea, pe bună dreptate, că remediul homeopatic vindecă în boli ceea ce este de vindecat din punct de vedere medicamentos, medical. Ceilalţi factori, ocazionali, dacă rămân şi acţionează în continuare, vor intreţine permanent condiţiile de agravare a bolii iar medicamentul nu le poate trata şi pe acestea. Pacienţii în disperarea lor cred că medicamentele pot vindeca totul. Dacă tratamentul se dovedeşte ineficient, mulţi spun că e de vină medicul şi medicina dar nu este aşa.

Sănătatea, trebue ştiut, ca şi fericirea, depind de mult mai mulţi factori şi în primul rând de noi înşine, de inteligenţa şi cultura noastră, de viaţa pe care o ducem, de cumpătare, de felul cum ne hrănim, cum ne odihnim şi cum ne înţelegem unii cu alţii.

Din acest punct de vedere, cunoscând multe cazuri cu mari probleme de sănătate induse de atitudini dizarmonice de cuplu, afectând în special persoana cea mai sensibilă, de regulă cea de sex femenin, mă gândesc să mă adresez într-un articol, aşa zisului sex puternic, adică bărbaţilor, sau altor membri ai familiei cu prea puternică personalitate, cu unele sfaturi ce pot fi utile, în contextul şi spiritul punctelor de vedere de mai sus.

Dr. Ioan Teleianu