DESPRE FORTA VITALA

 ("In căutarea Forţei Vitale")

 Homeopatia nu a apărut din neant. Originile acestei nobile arte a vindecării se află acum o mie de ani, în Epoca de bronz şi chiar mai departe. În tradiţia occidentală, originile artei vindecării sunt găsite în lucrările lui Hermes, Asclepios, Pitagora şi Hippocrate şi sunt legate de operele străvechi ale egiptenilor, pelasgienilor şi indo-arienilor din sudul Asiei. În jurul anilor 2.000 – 1.800 Î.Ch. triburile indo-ariene au migrat în Grecia şi au adus cu ele vechile lor tradiţii. Ei s-au amestecat cu indigenii pelasgieni – egipteni,  stabilind bazele filozofiei, psihologiei şi vindecării. Acestea sunt originile.

Cuceririle perioadei de integrare din Epoca de bronz s-au încheiat cu invazia doriană a Greciei şi a regiunii înconjurătoare. Arta scrierii şi înregistrării istoriei aproape s-a pierdut, dar barzii şi scribii care memoraseră datele importante au salvat învăţăturile mai vechi de la pierderea completă. Renaşterea grecească din jurul anilor 500 Î.Ch. a fost condusă de un pelasgian numit Pitagora. El a călătorit în toată regiunea mediteraneeană, Egipt şi India, legând învăţăturile de originile lor şi adunând informaţii. Aceasta a condus la apariţia şcolii lui Pitagora de metafizică şi vindecare.

Pitagora ne-a învăţat că muzica sferelor şi viaţa sunt frecvenţe diferite ce pot fi armonice sau disonante. Această ’’muzică’’ are propriile scale şi tonuri ce alcătuiesc diferitele frecvenţe de vibraţie în suflul cosmic, forţa vitală universală. El a găsit în tradiţia occidentală a muzicii clasice scara cu şapte note, ca şi în rândurile artelor vindecării ale lui Pitagora şi Hippocrate. El a fost cel care a vorbit despre sănătate ca despre tonul armonic al forţelor vitale şi despre boală ca un dezacord al acestei puteri vitale. De aceea noi vorbim în continuare despre sistemul musculo-nervos că are ’’tonus’’ şi folosim propoziţii ca ’’se simte în tonus sau nu’’ când vorbim despre cineva care se simte bine sau rău.

Toate aceste imagini sunt parte a limbajului arhetipal străvechi, de acum o mie de ani. Aceste definiţii sunt legate de cuvintele germane Stimmung (tonalitate, acordare, atmosferă, aură, vibraţii benefice, etc.) şi Virstimmung (disonanţă, dezacordare, deranjare, atmosferă malefică, vibraţii malefice, etc.) găsite în Organonul Artei Vindecării. Aceşti termeni îşi au originea în rândurile pitagoreano-hippocratice şi sunt parte a medicinei occidentale de 2500 de ani.

Pitagora a elucidat de asemenea doctrina homeomerelor primordiale, care sunt modelele şi forţele esenţiale ce reprezintă cărămizile constituente ale Universului macro- şi micro-cosmic. Anticii numeau aceste  puteri cele trei forţe vitale (pozitivă, negativă şi neutră) şi cele cinci elemente (eterul, aerul, focul, apa şi pământul). În macrocosmos, cele trei forţe se manifestă ca pol neutru, pozitiv şi negativ, iar în organismele vii ca şi forţă psihică (neutră), forţa vieţii (pozitivă) şi forţă naturală (negativă).

Aceste trei forţe sunt dovedite la nivelul atomului de : neutron, proton şi electron, iar în corpul uman de : vântul, căldura şi frigul vital. Cele cinci elemente sunt considerate frecvenţe diferite ale suflului sub forma : solidelor, lichidelor, incandescenţei, gazelor şi spaţiului. Aceste puteri sunt dovedite la nivelul macrocosmosului de : gravitaţie, forţele nucleare slabe şi cele puternice, electromagnetism şi spaţiu. La nivelul corpului uman ele se regăsesc în : energia vitală şi cele patru elemente chimice ce alcătuiesc genele umane. În corpul uman ele sunt de asemenea dovedite de : centrii energetici şi traseele de la nivelul coloanei vertebrale, organelor, sistemelor şi ţesuturilor.

Homeomerele primordiale şi elementele alcătuiesc cele patru temperamente clasice şi cele douăsprezece combinaţii ale lor. Hahnemann a fost foarte conştient de acest sistem şi putem găsi referiri la temperamentele clasice şi la constituţiile diatezice în scrierile şi caietele sale cu cazuri. Pe timpul lui, aceste cunoştinţe erau luate ca atare. Dar astăzi puţini homeopaţi înţeleg acest sistem, deoarece am uitat rădăcinile noastre şi am pierdut părţi importante ale moştenirii noastre.

Aceste învăţături sunt foarte asemănătoare cu Ayurveda şi Yoga, deoarece împart originea comună şi imagini cunoscute de toţi indo-arienii din sudul Asiei până în Europa. Amintiţi-vă că limba engleză pe care o folosesc se bazează pe limbajul indo-arian, care se întoarce la acelaşi limbaj matern din preistorie. Înţelepciunea acestui început mai este păstrată în Inconştientul colectiv şi este codată în istorie, mitologie, religie, fabule şi poveşti.

Aceste puteri arhetipale au fost numite homeomere primordiale de către Pitagora, prin aceste termen fiind desemnate elementele similare din care erau alcătuite toate lucrurile. Cele trei forţe şi cinci elemente sunt modele simbolice folosite pentru a clasifica toate fenomenele. Acesta era un limbaj străvechi ce a izvorât din Inconştientul colectiv sub forma viziunilor, stărilor alterate, viselor şi intuiţilor. Acesta a ghidat clarvăzătorii antici în cercetarea domeniului exterior al Universului şi celui interior al conştiinţei. Multe din aceste cunoştinţe au fost pierdute în Evul Mediu, dar au reapărut în timpul Renaşterii europene.

Fracţiuni ale bisericii au rezistat acestor schimbări astfel încât Inchiziţia a început să purifice cultura de ’’ideile păgâne’’. În acel moment, înţelepciunea străveche a fost îngropată în societăţi secrete şi limbaj alchimic. Această înţelepciune a intrat din nou în declin la apariţia revoluţiei industriale, dar deiştii din Europa şi America s-au revoltat împotriva paradigmei materialist-ştiinţifice, deoarece ei doreau să integreze ce era mai bun în înţelepciunea clasică antică cu ştiinţele noi.

Samuel Hahnemann a fost unul dintre aceştia, deoarece era deist, mason şi universalist. El a fost un maestru al limbajului antic, dar şi al celui contemporan, şi a fost un student eminent în istorie, metafizică, psihologie şi medicină. Studiile lui în aceste domenii au pus bazele dezvoltării ulterioare a homeopatiei.

Nu e de mirare că mulţi homeopaţi doresc să studieze seminţele, rădăcinile şi ramurile gândirii umane. Nu este o surpriză că ei doresc să cerceteze mai profund decât suprafaţa şi să examineze cu atenţie inconştientul colectiv, astfel încât să poată reintra într-o lume în care funcţionează arhetipurile şi apar imagini ale înţelepciunii în crepusculul conştiinţei. Aceste impulsuri de a merge mai în profunzime au ca origine Sinele şi sunt o parte a procesului de individualizare. Pe acest drum ei merg pe urmele lui Hermes, Asclepios, Pitagora, Hippocrate, Paracelsus, Hahnemann, Goethe şi Jung.

Miasmele în homeopatia Hahnemann-iană

            Hahnemann este Întemeietorul epidemiologiei moderne. El a fost foarte conştient că bolile sunt provocate de microorganisme şi a denumit aceste puteri cauzatoare de boală ’’ miasme’’. Acest cuvânt a fost folosit de Hippocrate pentru a descrie bolile epidemice. Grecii antici au folosit de asemenea cuvântul ’’psora’’ pentru a denumi o mulţime de tulburări cutanate şi simptomele lor concomitente. Hahnemann nu a inventat aceste cuvinte, ci le-a adus la zi pentru timpul lui. Noi trebuie să facem la fel !

            Hahnemann a fost primul care a introdus un studiu coerent despre bolile infecţioase, care includea constituţia, temperamentul, ereditatea, predispoziţia, susceptibilitatea, momentul infectării, prodroame, stadiul primar, latent şi secundar şi sindromul de supresie. El a notat de asemenea că constituţia congenitală şi factorii de mediu sunt factori puternic condiţionanţi în dezvoltarea simptomelor patologice. El a sugerat că anumite tulburări cutanate sunt cauzate de ’’animalcule miasmatice’’, de exemplu microorganismele. La răspândirea holerei asiatice în Europa, Hahnemann a scris : ’’ Pe vapoare, în acele spaţii închise umplute cu vapori de apă mucegăită, miasma holerei a găsit un element favorabil pentru multiplicare şi creştere într-o enormă înmulţire a clocirii acestor minuscule, invizibile creaturi vii, atât de ostile vieţii umane, din care materialul contagios al holerei este probabil alcătuit.’’

            Hahnemann a introdus termenii de miasmă acută, semi-acută şi cronică şi a înregistrat foarte exact diferenţele dintre aceste infectări. Pe această bază el a introdus metoda colectoare de luare a cazului, astfel încât să poată descoperi remedii specifice genului, care au puterea de a preveni, întrerupe şi trata afecţiunile din aceste tulburări infecţioase. Pe această bază Hering a introdus nosodele, care sunt miasme potenţate. El a făcut propriile nosode pentru multe miasme acute, ca şi pentru miasme semi-acute ca rabia şi pentru miasme cronice precum psora, tuberculoza, sicoza şi sifilisul. Aceste remedii au de asemenea un rol important în prevenirea, întreruperea şi tratarea bolilor infecţioase şi a efectelor lor.

            Studiile timpurii ale lui Hahnemann despre bolile infecţioase şi sechelele lor sunt bazate pe observaţiile despre cum bolile epidemice afectează psihicul şi soma umană. Miasmele acute (holera) sunt infecţii autolimitate care ating punctul de criză rapid şi se termină cu moarte, însănătoşire sau senzaţia de ‘nu mă mai simt bine de atunci’. Miasmele semi-acute (rabia) sunt infecţii ce au o perioadă de incubaţie mai lungă şi ating punctul de criză după o perioadă scurtă sau medie în funcţie de circumstanţe. Miasmele cronice (sifilisul) sunt infecţii ce ţin toată viaţa, nu sunt autolimitate şi nu se rezolvă în mod natural odată cu trecerea timpului. Spre sfârşitul carierei sale, Hahnemann a notat că influenţele miasmelor cronice, ca psora, pot fi transmise ereditar. Aceste idei au completat sistemul şi toate au fost verificate de ştiinţa modernă.

            Pe baza acestei informaţii, putem spune cu certitudine că definiţia lui Hahnemann este că miasmele sunt microorganismele, iar bolile miasmatice sunt influenţele negative ale infecţiilor nerezolvate asupra organismului uman. Acesta este un studiu timpuriu al infecţiilor dobândite, stărilor autoimune şi tulburărilor de imuno-deficienţă ce merg dincolo de înţelegerea medicinei moderne. Acestea erau poate greu de înţeles în 1828, dar în 2005 învăţăturile lui Hahnemann au atins vârsta majoratului. Este foarte surprinzător că mai există homeopaţi care nu realizează încă asta ! Pentru unii, miasmele au devenit totul în afară de afectările infecţiilor asupra forţei vitale, organismului uman şi sistemului imunitar.

Hering, Hempel şi Kent

Originea conceptelor metafizice ale miasmelor se află în comentariile lui Hempel la afirmaţiile lui Hering din prefaţa la ’’Bolile cronice, natura lor şi tratamentul lor homeopatic’’ de S. Hahnemann (tradusă de Hempel în 1845). Hering scria :’’ Adversarii superficiali ai homeopatiei (şi nu am avut vreodată alţii !) se dezlănţuie împotriva teoriei miasmei psorice cu planul de a o ataca cu sarcasmul lor sec şi fără sens. Punând semnul egalităţii între psoră şi mâncărime, ei pretind batjocoritor că, potrivit doctrinei Hahnemann-iene, pruritul a fost răul primar şi că această teorie a fost înrudită cu doctrina păcatului originar recunoscută în creştinism.

Hempel a adăugat la afirmaţia lui Hering următoarele comentarii :’’ Aşa cum este absurd pentru filozofia creştină să respingă ideea păcatului originar, la fel este absurd pentru oricine pretinde că are o percepţie clară asupra homeopatiei să respingă doctrina miasmei morbide ereditare ; acesta este principiul pe care Hahnemann îl denumeşte psoră.’’

Deiştii au fost de părere că fiinţele umane au fost alcătuite perfect şi că au căzut din Rai într-o stare de iluzii şi suferinţă. În comentariile adiţionale ale lui Hempel, el citează din spusele lui Rousseau despre acest subiect, pe care Samuel le-a învăţat de la tatăl lui la o vârstă fragedă.

Hempel continuă :’’Dacă admitem împreună cu Rousseau că tot ce iese din mâna lui Dumnezeu este perfect sfânt, atunci primul om creat trebuia să fie perfect pur şi trebuie să fi apărut după forma şi asemănarea Creatorului său’’. Apoi Hempel trece la discutarea căderii omului din Rai ; el notează totuşi că declinul din această stare armonioasă a fost de fapt o fază necesară dezvoltării umane. Experienţele care par negative au deseori scopuri evoluţioniste pozitive pe termen lung.

Hempel scria :’’ Este o cădere literal vorbind, pentru că această cădere, fiind prima fază necesară pentru dezvoltarea umană, poate fi considerată în realitate un progres.’’

Hahnemann nu a spus niciodată că psora a fost păcatul originar, dar în ’’Prietenul Sănătăţii’’ el spunea că adevăratele binecuvântări în această lume au fost înţelepciunea şi sănătatea, care ne reîntorc în Rai, în Paradisul arhetipal. În filozofia deistă pe care Hahnemann o împărtăşea, destinul omului este de a se reuni cu Divinitatea prin intermediul seminţelor celeste ce se află în natura umană. Iluzia despărţirii ce apare la nivelul psihicului uman produce bineînţeles un negativism corespondent la nivelul lumii fizice. Homeopaţii au avut întotdeauna o viziune holistică, ce include umanitatea ca un tot, ca grupuri colective şi ca indivizi. Scopul final al homeopatiei este readucerea umanităţii în armonie cu natura şi spiritul.

Hempel continuă:’’ Pe măsură ce natura spirituală a omului devine mai dezvoltată şi purificată, miasma psorică va fi diminuată şi în final va fi complet îndepărtată din viaţa umanităţii. Această regenerare fizică completă a naturii umane va fi în mod necesar însoţită de mari schimbări în relaţiile exterioare ale omului, educaţie, modul de lucru şi viaţă etc.’’

Hempel credea că pe măsură ce natura spirituală a umanităţii devine tot mai purificată, oamenii vor deveni mai imuni la psoră şi la celelalte miasme. James Tyler Kent în ’’Lecturi despre filozofia homeopatică’’ împărtăşeşte o viziune asemănătoare asupra originii şi căderii umanităţii. Boenninghausen ne-a învăţat că predispoziţiile înnăscute au fost cauzele proxime, iar psora – cauza fundamentală. Cu toate că psora se trage dintr-o infecţie anterioară, ramurile ei se întind până în primele zile ale omenirii.

Prima menţionare a cuvintelor ’’păcat originar’’ se găseşte în discuţia dintre Hering şi Hempel, în care critică ipoteza psorei. Hering apăra homeopatia de acuzaţia că homeopaţii credeau că psora era păcatul originar. Hempel încerca să aducă acelaşi argument adversarilor săi, arătându-le cum priveau deiştii asemenea lucruri.

Despre aspectele profunde ale genezei bolii, James Kent spunea că:’’ Este cu desăvârşire prea vast, pentru că se referă la răul primar al rasei umane, la prima boală a omenirii, care este boala spirituală, de la care umanitatea a progresat la ceea ce poate fi numit adevărata susceptibilitate la psoră, care, la rândul ei, reprezintă fundaţia altor boli (Lecturi despre filozofia homeopatică; James Tyler Kent , Bolile cronice, pg. 146).

Kent nu denumeşte psora păcat originar! El spune că boala spirituală ce s-a dezvoltat în sânul omenirii este cea care a condus la susceptibilitatea la psoră. Este o diferenţă notabilă faţă de ideea că psora este păcatul originar. Unii au încercat să-l blameze pe Kent pentru că a spus că psora este păcatul primordial şi au spus că acest lucru a fost posibil din cauza filozofiei lui Swedenborg. Putem vedea totuşi că această discuţie este anterioară lui Kent şi se reîntoarce la filozofia deistă, care-i includea pe Rousseau şi pe Hahnemann.

Miasmele astăzi

            Charles Hempel este cel care a introdus ideile metafizice în subiectul miasmelor. Sursa lui de inspiraţie a fost Rousseau, un filozof cu principii deiste, cu care Samuel Hahnemann era familiarizat din copilărie. Hempel punea un semn de egalitate între psoră şi conceptul divizării umanităţii la nivelul naturii sale spirituale. Kent chiar căuta să corecteze această idee, spunând că mai întâi s-a produs declinul la nivelul perfecţiunii spirituale şi de-abia apoi acest fapt a dus la stabilirea susceptibilităţii la psoră şi la toate celelalte boli fizice.

            Putem vedea astăzi că homeopaţii au o viziune foarte metafizică asupra miasmelor, similară ideilor lui Hempel. Dar, cu toate acestea, ei nu fac o delimitare clară între perfecţiune & declin spiritual – susceptibilitate & predispoziţie – boală fizică & psoră & miasme, aşa cum făcea James Kent! Ei sunt discipoli ai lui Hempel fără să realizeze asta. Nu este surprinzător faptul că ei caută un înţeles mai profund al bolii şi sănătăţii, dar confundă declinul spiritual şi mental cu efectul lui, care este susceptibilitatea la boli fizice, precum psora.

            Psora nu a apărut înainte ca susceptibilitatea la psoră să apară. Este de înţeles că anumite persoane, ca Hempel, doreau să vadă ceva pozitiv în decăderea omenirii, miasme şi suferinţa umană în general. Dorinţa de a vedea suferinţa ca o parte a evoluţiei noastre este o necesitate omenească de a da un sens tuturor calităţilor amare ale vieţii. În definitiv, o miasmă bine tratată duce la o imunitate mai bună, la vitalitate şi la o mai bună senzaţie de bunăstare. Pe termen lung, miasmele şi tratamentul anti-miasmatic pot face rasa umană mai puternică. Există ceva adevăr în ideea că un lucru mai bun poate apărea din ceva ce pare rău la un moment dat.

            În al doilea rând, unii au amestecat miasmele cu homeomerele primordiale. Ei au încercat să coreleze psora, sicoza şi sifilisul cu cele trei forţe (neutră, pozitivă şi negativă), în loc să realizeze că cele trei forţe au apărut înaintea miasmelor!  Încă o dată, este maniera de a pune carul înaintea boilor! Miasmele, ca toate fenomenele, urmează modelele homeomerelor primordiale. De aceea, se spune că o plantă are  o miasmă sifilitică, când o plantă nu poate avea efectiv sifilis, dar poate împărţi anumite modele arhetipale ale bolii cu fiinţele umane. Asta deoarece aceleaşi homeomere (forţe sau elemente) sunt afectate la om, animal sau plantă, astfel încât modelele sunt foarte asemănătoare. Toate structurile organice bazate pe carbon au în comun Anima Mundi, principiul vital ce vine cu homeomerele primordiale. De aceea modelele arhetipale asemănătoare pot fi dovedite la regnurile animal şi vegetal. Chiar lumea minerală împărtăşeşte aceste modele şi energii, dar într-o stare mai inertă.

            Astfel putem vedea că dorinţa de a înţelege Inconştientul colectiv şi întoarcerea la originile psihicului nostru stă la baza concepţiilor metafizice care sunt parte a homeopatiei de multă vreme. Chiar Hahnemann a codificat anumite doctrine deiste şi masonice în Organon şi în alte scrieri. Textul Aforismului 9 este un exemplu perfect. Unele din cuvintele din scrierile sale provin direct din textele acestor filozofii. Scrisorile lui sunt pline de sfaturi filozofice şi religioase, ca şi de sugestii privind dieta, exerciţiile şi regimul. Într-o scrisoare spunea despre Dumnezeu că este Arhitectul Divin, adevăratul Mare Mason! Aceasta deoarece trebuie să folosim toate metodele posibile pentru a vindeca  trupul, mintea şi spiritul.

            Deci, dragii mei Leela şi toţi ceilalţi… Nu impun graniţe minţii umane, nici nu încerc să stabilesc limite în cercetarea colegilor mei. Le cer doar să meargă în profunzime şi să înţeleagă originea ştiinţei, filozofiei şi terminologiei noastre. Cer doar ca ei să folosescă termeni clari pentru a produce cât mai puţine confuzii şi ridicol. Cer doar ca ei să se educe mai bine pe ei înşişi, ducându-se la origini, în loc să accepte idei confuze actuale. Cer doar ca ei să înţeleagă exact ceea ce Hahnemann spunea când vorbea despre miasmele infecţioase. Cer doar ca ei să înveţe să se folosească de instrumentele pe care ni le-a lăsat Hahnemann pentru a trata aceste boli mortale, care omoară un milion de persoane în fiecare an.

Cer doar ca ei să înţeleagă rolul homeomerelor în medicina orientală şi ocidentală şi să nu le confunde cu miasmele. Cer doar ca ei să nu pună carul în faţa boilor şi să involueze folosind termeni greşiţi. Când vorbim de miasme infecţioase şi sechelele lor, hai să folosim termenii corecţi. Nu trebuie să ’’scăpăm’’ ‚de niciuna dintre aceste idei, ci trebuie să îndreptăm greşelile trecutului şi să mergem înainte cu mai multe cunoştinţe.

Le cer de asemenea colegilor mei ca atunci când ’’ating cerul’’ (psihic, homeomere, arhetipuri, studii metafizice), să-şi păstreze picioarele bine ’’înfipte în pământ’’ (studiul ştiinţei medicale şi patologiei). Îi implor să studieze ’’viziunea clinică’’ asupra miasmelor despre care vorbeam. Hahnemann ne-a lăsat instrumente extraordinare pentru a trata efectele bolilor infecţioase epidemice şi endemice, dar foarte puţini chiar le  folosesc. Când homeopaţii cred că miasmele sunt totul în afară de efectele bolilor infecţioase, atunci ştiinţa noastră este în pericolul de a pierde una dintre cele mai importante valori.

Precum spunea Hering, este de datoria tuturor de a folosi acestea pentru a dezvolta homeopatia mai departe decât Întemeietorul ei şi de a corecta orice greşeli care au apărut în ştiinţa noastră. Trebuie să aducem toate aceste date în concordanţă cu ultimele informaţii ştiinţifice, fără să pierdem pricipiile vitaliste şi metodele sofisticate de studiere anamnestică atât a grupului, cât şi a individului.

În acelaşi timp, trebuie să cercetăm misterele Naturii şi psihicul şi spiritul uman cât de profund posibil, şi să folosim această înţelepciune în artele vindecării.

Am stat să scriu această scrisoare deoarece artele vindecării reprezintă o îndatorire sacră. Nu vreau să mă cert cu oamenii, nici să intru în dezbateri lungi, dar, de bună voie, iau atitudine pentru ceea ce cred că este în pericolul de a fi pierdut sau încurcat. Mă dor degetele şi ochii mi-au obosit, dar spiritul meu este puternic în credinţa că am dăruit ceea ce am avut de dăruit fără să iau nimic de la ceilalţi.

Similia minimus,

Cu stimă,

David Little

______________________

Selectia textului:  Dr. Ioan Teleianu  -  Traducere din engleza: Dr. Oana Culda