General, particular, individual  în homeopatie

Dr. Gheorghe Jurj 

În alopatie – de la particular la general    

Noţiunile cu care lucrează alopatia se înscriu în bună parte în categoria generalului şi aceasta este de înţeles pentru că, în cele din urmă, tratamentul alopatic trebuie să trateze boala, care ţine de generalitate. Menirea medicului şi a întregului sofisticat instrumentar paraclinic şi de laborator  este să  precizeze boala  iar odată pus diagnosticul de  boală, tratamentul care urmează este oarecum standard, la fel de general ca şi această noţiune.

Individul bolnav este însă „ un fapt concret”, prezentând mai multe sau mai puţine simptome  particulare; pentru alopatie nu contează decât acele simptome care pot duce la categoria mai generală de boală iar celelalte sunt ignorate sau minimalizate ca neimportante. Diagnosticarea este un proces de  abstractizare, în care se pleacă de la concret şi particular ( simptomele) pentru a se ajunge la abstract şi general ( diagnosticul şi boala).

Totuşi, pentru că nici un caz individual nu se suprapune cu totul peste categoria generală de boală, alopatia  a făcut efortul de a particulariza formele concrete de boală ce apar în practică, ceea ce a dus la apariţia unor subcategorii cum sunt aşa numitele forme clinice care încearcă, într-o anumită măsură, să aducă în câmpul diagnosticului fenomenele individuale. Ca perspectivă epistemiologică însă,  se poate spune că alopatia abordează întregul domeniu al cunoaşterii medicale dând importanţă în primul rând categoriilor generale, iar drumul de cunoaştere care se face este acela  dinspre particular spre general.

Această perspectivă se vede şi în tipurile de prescripţie alopatică. Atunci când abordează terapia, medicamentele alopate vizează mai mult fenomene generale, ca de exemplu inflamaţia, spasmul, prezenţa microbilor, replicarea excesivă a celulelor ( în cazul neoplasmelor), etc. ,  pe care le combat prin fenomene de inhibare a unor funcţii celulare, umorale sau tisulare. Aşa se întâmplă în mai toate bolile în care tulburările organismului se traduc prin perturbări ale unor mecanisme generale de reacţie, mecanisme care apar însă ca urmare a bolii ( cum se întâmplă de exemplu în bolile ce au o componentă inflamatorie sau spastică). Problema acestui tip de terapie este faptul că ea abordează la modul prea general patologia, având în vedere numai mecanismele generale de reacţie şi doar rareori cauzele sau modalităţile individuale. Ceea ce i se poate reproşa acestui  tip de abordare  este un exces de generalitate.

Pe de altă parte, în cazurile în care există o disfuncţie specifică, particulară, cum ar fi de exemplu o insuficienţă hormonală sau a altor componente decelabile ( minerale, vitamine, etc.), tratamentul alopatic devine specific şi particular: se suplimentează elementul insuficient, se combate hiperfuncţia, se face desensibilizarea la alergenul găsit. De multe ori însă, în aceste cazuri, tratamentul este prea specific: se suplimentează partea lipsă, se combate mecanismul perturbat dar nu se ia în seamă organismul în ansamblu. Din punct de vedere epistemiologic, perspectiva este mai degrabă mecanicistă: organismul este văzut ca un ansamblu de părţi, iar dacă o parte se strică, repararea ei duce la înlăturarea cauzei, deci la vindecare. Ceea ce se poate reproşa acestui tip de terapie este un paradoxal exces de specificitate. Se tratează numai partea perturbată dar se ignoră întregul şi , cel mai adesea, se ignoră cauza care a dus la perturbare. De ce a făcut organismul o alergie, de ce a apărut hipertiroidia, etc.?

Este evident că, într-un fel sau altul, alopatia este conştientă de aceste excese şi că încearcă să le recupereze. Astfel, la tratamentul histaminic ( general ) asociază desensibilizarea ( specifică) ; la tratamentul antiinflamator ( general) asociază antibioticul specific germenului, decelat la antibiogramă; la tratamentul antitiroidian ( specific) asociază tratamentul beta-blocant ( mai general) ş.a.m.d.  Încercând să remedieze faptul că nu ţine seama de persona pacientului a asociat psihoterapia sau sfătuirea psihologică. Sunt încercări de remediere ale  unor insuficienţe dar, în mod esenţial, ele se fac în cadrul aceleiaşi paradigme care acordă mai multă importanţă categoriilor generale .

În homeopatie – de la particular la individual

Numele şi boala 

Modul de abordare al homeopatiei pare să se facă  exact din polul opus, dând cea mai mare importanţă fenomenelor particulare. Homeopatia îşi afirmă preferinţa pentru individualitate şi, la nivel declarativ cel puţin, este reticentă la utilizarea categoriilor  prea generale. Probabil că este disciplina medicală care a luat cel mai în serios dictonul „ nu există boli ci doar bolnavi”, pe care încearcă să îl aplice cu cea mai mare consecvenţă.

În critica pe care o face Hahnemann alopatiei, unul din punctele centrale este tratamentul după nume ( după numele bolii, adică după conceptul general )  şi, în paragraful 81 din “Organon”, el îl citează pe Huxham cu care era fără îndoială de acord: 

"Nihil sane in artem medicam pestiferum magis unquam irrepsit malum, quam generalia quaedam nomina morbis imponere iisque aptare velle generalem quandam medicinam. " „ Într-adevăr nu este rău mai mare strecurat în arta medicinii decât acela al impunerii anumitor nume generale bolilor, ca şi dorinţa de a le adapta lor anumite medicamente generale”. [1] Trebuie însă remarcat că în epoca lui Hahnemann precizarea entităţilor nosologice era destul de precară, în orice caz departe de precizia criteriilor medicinii contemporane. Reacţia sa era provocată de excesul de generalitate, de lipsa de particularizare a tratamentelor în funcţie de pacient dar şi de opţiunea sa fermă pentru particular versus general. „ Numele” bolilor nu reprezintă, în concepţia  lui Hahnemann , o realitate în sine ci doar o noţiune generală abstrasă dintr-o anumită secvenţă de simptome, fără nici o importanţă în medicina practică, menite doar să impresioneze pacientul.

“…alopatul experimentat inventează  cu mare plăcere un nume fix bolii, de preferinţă unul grecesc, pentru a-l determina pe pacient să creadă că el cunoaşte această boală  de mult timp, că  e familiarizat cu ea şi de aceea el este persoana potrivită pentru a o vindeca.” [2]

Hahnemann, poliglot de clasă, “era profund conştient că numele unui lucru nu este lucrul însuşi”  [3]

El numeşte efortul de a găsi complicatele nume ale  bolilor „ reverii scolastice” şi îndeamnă medicii practicieni să le părăsească pentru a nu mai dezamăgii bolnavii şi  concluzionează:

 “Din toate acestea reiese clar că aceste nume inutile date bolilor, şi de care se face abuz, nu trebuie să interfere în practica unui adevărat medic, care ştie că trebuie să judece şi să trateze bolile, nu în conformitate cu similitudinea numelui unor  simptome singulare, ci în conformitate cu totalitatea semnelor stării  individuale, particulare fiecărui pacient, a cărui afecţiune este de datoria lui să o investigheze cu atenţie şi nu să facă vreo apreciere ipotetică asupra ei.”  [4]

Uneori această poziţie este dusă la extrem şi chiar şi la cursurile de homeopatie se învaţă că „homeopatul nu trebuie să fie interesat de patologie”, ba chiar că patologia nu are nici o importanţă în alegerea remediului, citându-se adeseori numele lui Kent. Părerea acestuia, ca şi a celor mai mulţi mari homeopaţi, este însă mai nuanţată şi este foarte important ca ea să fie cunoscută în întregime şi nu trunchiat. Homeopaţii din epoca de glorie a homeopatiei erau în primul rând excelenţi medici, buni cunoscători ai medicinii în general şi poate tocmai de aceea puteau sesiza cu mai mare acurateţe acele simptome particulare fiecărui caz, care să permită individualizarea.  Iată ce spunea J.T. Kent la o întâlnire a International Hahnemannian Association, din anul 1906:

„ Studiul patologiei şi al diagnosticului este de  cea mai mare importanţă. Acesta este studiul simptomelor generale… Marele ţel al medicului homeopat este însă acela de a studia   până când omul bolnav se reliefează cu putere, nu numai boala,  dar incluzând şi boala.”( sublinierea este a lui Kent) [5]

De aceea: “Medicul homeopat este acela care cunoaşte patologia şi diagnosticul şi care ştie să examineze pacientul pentru a afla care sunt simptomele generale, cele   particulare şi cele comune.” ( S.N.) [6]

Semnificaţia simptomelor

Opţiunea homeopatiei pentru particular se face şi în domeniul semnificaţiilor simptomelor. În  faimosul paragraf 153 din al său “Organon”, Hahnemann scrie:

„ Semnele şi simptomele cele mai frapante, singulare, neobişnuite şi particulare cazului bolii sunt, în principal, cele mai demne de a fi luate în consideraţie”.[7]

Este o perspectivă care acordă importanţă majoră  simptomelor particulare  dar aproape că ignoră simptomele generale, ceea ce de-a lungul timpului a dus la numeroase exagerări :

„ Simptomele mai generale şi nedefinite, cum ar fi pierderea poftei de mâncare, dureri de cap, slăbiciune, somn neodihnitor, starea de disconfort ş.a.m.d. nu necesită decât puţină atenţi… de vreme ce simptome  de o aşa natură generală se observă la aproape fiecare boală şi la aproape orice medicament”. [8]

Spre deosebire de alopatie,  pentru care simptomele particulare  nu sunt decât  nişte accidente – care, atâta vreme cât nu se încadrează în categoria mai generală a bolii,  sunt mai degrabă un balast pe care medicul îl abandonează în drumul său spre gloriosul diagnostic  - în homeopatie simptomele particulare sunt  considerate de cea mai mare importanţă pentru că ele deschid calea spre individualizarea fiecărui pacient.

Aici, din nou, cele două discipline merg – atât teoretic cât şi practic – în direcţii opuse. Alopatia adună datele oferite de pacient, le selectează  pe acelea care  se conformează ideii generale de diagnostic, pune diagnosticul de boală şi, în sens invers, tratează boala ( sau bolile ) cu medicamentele considerate adecvate acelei categorii generale. În esenţă, pacientul nu este altceva decât boala sa iar aceasta este, de fapt ,  obiectul tratamentului. Se porneşte de la date particulare ( simptome, semne obiective, date de laborator), se merge spre general ( diagnosticul) şi se acţionează conform categoriei generale, revenindu-se la particularitate doar atunci când trebuie calculate dozele pe kilogram corp ( aceasta fiind îndeobşte singura particularitate care se ia în seamă în tratamentele alopatice obişnuite). Practic, pacientul este exclus. El este reinclus în calcul doar atunci când  nu răspunde la tratament – şi în acest caz prima suspiciune este aceea că diagnosticul ( categoria generală) nu a fost corect - sau are reacţii neaşteptate,  alergii, intoleranţe, reacţii adverse, etc. Acesta este momentul în care individul interferează din nou în lanţul generalităţilor dar el este din nou eludat după ce se pune un diagnostic mai complet sau se schimbă medicaţia.

Homeopatia îşi începe drumul specific  abia după ce diagnosticul a fost pus ( cel puţin acesta credem că ar fi idealul pentru orice medic care se respectă). Fiecare simptom este analizat în amănunţime: i se precizează localizarea, modalităţile, senzaţiile şi concomitenţa cu alte simptome, astfel încât descrierea lui să fie cât mai aproape de imaginea concretă a ceea se întâmplă şi a ceea ce resimte pacientul. Cu alte cuvinte, de la categoria generală a simptomului ( de ex. durere abdominală) se merge înspre maxima lui particularizare ( de ex:  durere abdominală situată  în flancul stâng ce iradiază spre coapse, cu senzaţie ca de împunsătură sau arsură, agravată în prima jumătate a nopţii, la mişcare şi ameliorată de comprese calde, însoţită de frison şi greaţă). În acelaşi timp se notează starea mentală şi fiziologică a pacientului, aversiunile, dorinţele, somnul, visele etc., dar mai ales acelea care sunt neaşteptate, pregnante , adică tocmai acele simptome sau particularităţi care se îndepărtează de generalitate. Această sumă de particularităţi  duce la o restrângere continuă a genurilor proxime, la o particularizare din ce în ce mai mare iar finalul întregului demers este imaginea individuală a pacientului, considerat în întregimea sa. Remediul care se administrează trebuie să acopere, la modul ideal, toate simptomele pacientului, cu alte cuvinte să corespundă individualităţii sale.

Particular şi întregime

Devine de înţeles, din aceste consideraţii,  faptul că demersul homeopatic este în permanenţă supus tensiuni proprii dintre particular şi întregime. O considerare atât de atentă a particularităţilor riscă să împartă, să „ împrăştie” realitatea în fragmente incongruente, în bucăţi care nu mai pot fi puse împreună, şi care, în cele din urmă, ar face tratamentul imposibil. Dar simptomele particulare au drept scop precizarea întregului specific al pacientului; scopul lor este acela de a diferenţia nu bolile, ca în alopatie, ci indivizii suferinzi. Particularizarea dusă până la capăt ajunge  inevitabil la entitate ( ens = fiinţă), la individualitatea concretă;  orice entitate este o întregime în sine iar această întregime individuală, irepetabilă este obiectul terapiei homeopatice.

De multe ori, din pasiunea pentru o strictă individualizare, homeopaţii ignoră complet simptomele fizice obiective sau leziunile, pe care le consideră „ prea generale” pentru o  “adevărată” prescripţie homeopatică. Or, în cazul multor  remedii, tocmai capacitatea de a produce anumite simptome fizice pregnante, singulare, neobişnuite,   în mod constant este caracteristică ( hemoragiile la Phosphorus, Erigeron sau Millefolium; erupţiile crustoase ale scalpului la Viola, etc).

Viciul metodologic în aceste cazuri de prescriere fără a lua în seamă ŞI simptomele generale, ŞI patologia, ŞI semnele lezionale ( ce pot fi uneori uluitor de caracteristice şi particulare) este  ignorarea principiului totalităţii [9, 10], atât de preţios homeopatiei, iar ignorarea acestui principiu este dată de un viciu de judecare sau o concepţie greşită asupra categoriei de particular: anumite domenii, în special cele legate de patologia fizică ,  sunt considerate „ inferioare” , „mai puţin importante”, „ mai generale” decât altele şi de aceea lor li se atribuie un grad mai mic în ierarhizarea simptomelor. Acest viciu vine adeseori dintr-un alt viciu de concepţie, acela al importanţei excesive date  simptomelor mentale, iar aceasta îşi are originea tot într-o, să spunem aşa, „ slabă gestionare” a raportului între general şi particular. Pentru că simptomele mentale sunt considerate de către mulţi homeopaţi mai particulare individului decât cele fizice sau patologice, aceştia le dau o mai mare importanţă, uneori chiar ajungând să prescrie numai pe baza lor. Este un exces de psihologizare, oarecum în concordanţă cu noile tendinţe din mai toate domeniile medicale şi ale vieţii moderne. Primordialitatea  acordată mentalului este valabilă însă numai atunci când într-adevăr simptomele mentale sunt particulare şi ies cu mare putere în relief. Este vorba de o situare corectă în context. Dacă simptomele mentale au doar un oarecare grad de generalitate ( de exemplu, dacă pacientul este depresiv sau anxios într-un context care justifică aceste stări) sunt ele oare mai importante decât o localizare, o senzaţie sau chiar o patologie foarte particulară?

De exemplu într-un caz recent de erupţie cutanată hiperkeratozică la un copil de 10 ani, ( un parapsoriazis în termeni diagnostici generali, foarte rezistent la tratamentele alopatice) singurul element extrem de interesant şi particular în tot cazul a fost faptul că elementele cutanate erau precedate de o papulă cianotică ce dădea o uşoară senzaţie de durere „ ca de apăsare”. Psihismul nu arăta decât un copil normal. În antecedente, o circulară de cordon ombilical cu suferinţa fetală moderată. Senzaţia de „apăsare” era fără prurit, ca „un fel de durere”. Cum? - am întrebat.  „ Ca după ce te loveşti de ceva” –a răspuns copilul.  Cel mai particular aspect din toată istoria nu era nici psihismul, nici leziunea, ci acea modalitate unică de apariţie  ca o echimoză şi senzaţia resimţită. La acestea se adăuga traumatismul naşterii, pentru a întregii un trepied a lui Hering, şi remediul prescris cu succes a fost Arnica.

În cea mai mare aparte a lor, primele provinguri nu au acordat o importanţă mai mare simptomelor mentale decât altor tipuri de simptome. De asemenea o bună parte din cazurile faimoase vindecate de mari homeopaţi până la începutul secolului XX au fost urmări ale unor prescripţii pur homeopatice,  departe de orice speculaţii asupra mentalului, pe temeiul că simptomele particulare, speciale, etc erau în alte domenii de patologie decât în cel mintal. În practica primilor homeopaţi nu exista un domeniu mai important decât altul şi iar singurul criteriu care într-adevăr era considerat important era particularitatea simptomelor, indiferent de domeniu. 

General – particular şi comun-neobişnuit

Într-o discuţie din 1906 purtată la congresul anual al International Hahnemannian Association pe marginea raportului lui C. M. Boger în legătură cu luarea cazului [11], s-a pus la modul cel mai serios problema raportului general- particular.  În cuvântul său, H.S. Llewellyn spunea: 

„ Mă îndoiesc că simptomele generale ar indica vreodată vreun remediu şi cele particulare un altul. Nu văd  de ce ar trebui să facem despărţirea în simptome  fie generale fie particulare, din moment ce ambele categorii pot fi neobişnuite şi ambele aparţin totalităţii”. [12]

În continuare el face o distincţie între clasificarea lui Hahnemann în simptome comune şi simptome neobişnuite şi clasificarea lui Kent în simptome generale şi particulare, şi dă o explicaţie care rămâne şi azi valabilă în legătură cu folosirea termenilor de general – particular şi comun-neobişnuit în homeopatie  :

„ Prin simptome comune Hahnemann înţelegea acele simptome care aparţin multor remedii şi multor boli; sau multor ori tuturor dintre cazurile cu o anumită boală.

Prin simptome neobişnuite (engl=  peculiar) el înţelegea ceea ce nu este comun; simptomele  care disting acest remediu de un altul sau acest pacient de un altul sau de toţi ceilalţi care, nominal, au aceeaşi boală.

Prin simptome generale Kent înţelegea acele simptome care aparţin pacientului sau probatorului ca persoană, care îi reprezintă întreaga individualitate.

Prin simptome particulare el înţelegea pe acelea care arătau doar o parte a lui.

Nici unul dintre aceşti patru termeni nu sunt sinonimi; ei se pot suprapune unul peste celălalt în aproape orice fel” .( SN) [13]

Fiecare din aceste categorii de simptome îşi are rolul specific dar cheia pentru o prescriere homeopatică de succes este individualul, particularul, neobişnuitul şi nu boala,  mai exact nu numele bolii, pentru că ansamblul modificărilor induse de ea  poate fi el însuşi  particular sau neobişnuit. Chiar şi într-o epidemie, în care cele mai multe dintre cazuri sunt acoperite de acelaşi remediu, aceasta nu înseamnă o ignorarea a principiului individualizării ci doar faptul că epidemia respectivă arată simptome mai specifice acelui remediu. Epidemia este considerată un  fel de „proving  colectiv”  în care simptomele individuale sunt colectate pentru a forma imaginea unui  „ genus epidemicus”; în acest fel Hahnemann a reuşit să trateze la începuturile homeopatiei epidemia de scarlatină cu Belladona şi cea de holeră cu Cuprum şi Veratrum.

In epidemia de gripă de anul trecut, cei mai mulţi dintre pacienţi au prezentat simptome nespecifice  generale, febră, curbatură, etc. În cadrul unui delir febril, un băieţel de 8 ani s-a plâns, literalmente că „ perina este prea tare” . De asemenea, el care în mod normal era un băieţel foarte afectuos, îşi îndepărta mama şi nu suporta nici un fel de mângâiere sau atingere fizică. Am început să prescriu cu mai mare regularitate Arnica, iar cazurile tratate cu acest remediu au avut o evoluţie favorabilă.

O părere răspândită printre homeopaţi este aceea că „ boala nu contează”, sau  citându-l pe Kent,  că „ trebuie să cunoaştem boala pentru a putea face abstracţie de ea”[14]  şi că

„ diagnosticul sau semnele patognomonice sunt extrase pentru a putea distinge o boală de alta dar nu cu ideea de a aduce imaginea bolii în minte pentru a vedea dacă aceasta se aseamănă cu vreun remediu din Materia Medica, pentru că nu aceasta este modalitatea homeopatică de prescriere”.

Desigur, în orice prescriere homeopatică, ceea ce primează este totalitatea simptomelor. Dar oare această totalitate nu include  ŞI boala?  Nu este o boală, în viaţa unui om, un eveniment particular, neobişnuit? Sau dacă este o boală cronică, nu exprimă această boală, la fel de mult ca şi aversiunile şi dorinţele, individualitatea pacientului? Este important nu doar felul în care fiecare pacient îşi trăieşte propria boală ci şi boala însăşi .

  Pe de altă parte, după cum vom vedea, există indiscutabile tropisme ale remediilor, care le dau acestora particularitatea. Aceste tropisme sunt de luat în seamă ca factori de particularizare de grad înalt a remediilor şi trebuie ţinut seama de ele (  la fel cum ţinem seama de faptul că Phosphorus, Millefolium  sau Ipeca au – printre altele – tropism asupra hemoragiilor). Aceste afinităţi au apărut în cadrul provingurilor şi  au fost confirmate de multe cazuri clinice. Sunt ele oare prea generale pentru o prescripţie homeopatică?  Uneori  un simptom particular bine definit într-un  domeniu „ restrâns” de patologie poate fi mai eficace terapeutic decât o prescripţie individualizată „ prea larg”. Adeseori vedem la Kent astfel  de prescrieri.

“Dureri ca de arsură sau înţepătură în ovare, mai ales cel drept; când sunt mărite sau chiar chistice, Apis s-a dovedit a fi remediul curativ, vindecând adesea tumori, oprind creştera formaţiunilor chistice sau chiar făcându-le să dispară.”    [ 31]

În cele din urmă, întreaga problemă a diferenţelor dintre alopatie şi homeopatie se poate reduce la  o singură întrebare : ce anume se consideră real ( la un pacient)  ? Există oare mai multe tipuri de realităţi? Şi dacă da, care este tipul de realitate considerat primordial?

Pentru alopatie,  ceea ce are realitate ( sau realitatea care contează) este reprezentată de generalia, noţiunile abstrase din particularii, abstracte, care pot împărţii fenomenele în categorii raţionabile. De aceea ea dă importanţă simptomelor comune ( communia) [15] mai multor indivizi, pentru că aceste simptome sunt cele care pot duce la generalitate.

Pentru homeopatie ceea ce este considerat real ( sau realitatea pe care o ia în seamă)  este fenomenul individual  în întregimea lui. De aceea  simptomele  specifice, particulare ( propria) sunt considerate mai importante, pentru că ele pot face diferenţierea între un individ şi altul şi, tocmai de aceea , sunt considerate o bază mai solidă pentru o prescriere individualizată.

General şi particular în provinguri

Orice medic homeopat foloseşte principiul individualizării şi particularizează, pe cât posibil, fiecare din simptomele pacienţilor. Apoi el caută în Materiile medicale sau în repertorii   simptome care să fie identice sau care să corespundă în mare măsură cu cele găsite la pacientul său. Pe unele dintre ele le va găsi, pe altele nu, şi de aceea va trebui să facă anumite aproximaţii de limbaj sau context pentru a le confrunta cu simptome similare. Multe dintre simptome vor fi găsite însă nu la unul ci la o multitudine de remedii iar căutarea în repertoriile moderne îi va oferi rubrici generale cu câteva sute de remedii. Pe care să îl aleagă?

Pe măsură ce ia în calcul tot mai multe simptome ale pacientului spectrul remediilor care acoperă totalitatea simptomelor se îngustează . Ceea ce trebuie să facă este să încerce a găsi TOATE  simptomele pacientului său la un singur remediu şi asta nu este întotdeauna posibil. Pentru a se conforma principiului individualizării el va trebui să aleagă  şi să dea grade de importanţă ( sau,  tehnic spus , să ierarhizeze ) acelor  simptome care sunt cele mai particulare pacientului. Cu alte cuvinte, va trebui să confrunte experienţa pacientului său cu experienţa altor oameni, care au luat remedii şi care au experimentat simptome similare. Iar acestea ce reprezintă? Ce anume sunt simptomele din repertorii  şi Materiile Medicale?

În esenţă, la modul generic, ele sunt  experienţe umane după ingerarea unor anumite substanţe, în diluţii diferite, cu alte cuvinte, ele reprezintă  o istorie a efectelor substanţelor asupra oamenilor. ( Ceea ce nu este de fel un lucru de ignorat; dacă alopatia a găsit anumite „ principii generale” ale acţiunii substanţelor, în homeopatie regăsim faptele, datele pure, experimentale, în forma lor fenomenală. De aceea se poate spune că homeopatia este o istorie vie care a consemnat efectele substanţelor asupra omenirii!) Dacă toate, majoritatea sau cele mai importante dintre simptomele pacientului nostru se  regăsesc la descrierea unui remediu, atunci, probabil acesta este cel mai indicat.

Aici apare însă problema cu ce anume  ne confruntăm în Materiile Medicale sau în repertorii. Respectiv dacă simptomele trecute în aceste admirabile cărţi sunt reale, de încredere sau nu. Altfel spus, dacă şi cât ne putem baza prescripţia pe ele.   

Problema porneşte chiar de la nivelul provingurilor. Provingurile ( folosim acest termen,  deja încetăţenit în literatura homeopatică, în locul celui posibil mai corect de studii patogenetice, folosit de unii autori francezi)  constau în  administrarea de substanţe diluate şi potenţate homeopatic unor indivizi sănătoşi şi recoltarea simptomelor  rezultate. Pentru a putea fi folosite mai apoi în practică  după principiul similitudinii, simptomele rezultate trebuie să fie fiabile, sau altfel spus să caracterizeze într-adevăr substanţa. Deşi simptomele sunt obţinute într-un mod disparat, de la diferiţi probatori care  experimentează  simptome diferite,  provingul este „ imaginea totalităţii şi particularităţilor” substanţei. Toate simptomele care se obţin de la probatori în această perioadă sunt notate şi, după prelucrare, trecute în raportul general al provingului care este publicat.

Problema esenţială a provingurilor este care anume simptome sunt mai importante, mai de încredere, mai valabile pentru o prescriere adecvată ?

1. Cele care, deşi nu foarte specifice, se repetă – deci au generalitate mai mare - şi din care se poate deduce că ele aparţin mai probabil efectului substanţei testate. Repetabilitatea lor este un semn de încredere: dacă ele se repetă înseamnă că sunt rezultatul acţiunii substanţei şi conform legii similitudinii ele pot fi vindecate la oamenii bolnavi la care se  administrează remediul corect.

sau

2. Cele foarte pregnante, neobişnuite, stranii care însă nu apar decât o singură dată. Acestea au un mare grad de particularitate şi teoretic ar trebui să fie şi ele foarte valoroase pentru că reflectă individualitatea sensibilă. Problema este însă cât de fiabile sunt aceste simptome şi dacă, fără a avea gradul de certitudine ce derivă din repetabilitate, le luăm în seamă sau nu.

La modul ideal simptomele cele mai valoroase din cadrul unui proving sunt simptomele  deosebite, rare, neobişnuite care se repetă la mai mulţi probatori. Aceasta nu se întâmplă decât rareori  din cel puţin două  motive:

1. Din motive diverse ( umane, economice, conjuncturale) provingurile  se fac în general  pe un  număr restrâns de indivizi ( cele mai multe dintre provingurile contemporane abia ajung la 50 de participanţi, iar în istorie se cunosc destule provinguri care au avut chiar un singur experimentator) . În aceste „ loturi” relativ restrânse repetabilitatea unor simptome rare scade odată  cu micşorarea numărului probatorilor.

2. Din motive etice, provingurile contemporane se fac cu substanţe foarte diluate homeopatic ( 6-30 -200 CH) ceea ce face ca simptomele  provingului să se depărteze de efectul primar  şi să reflecte mai mult efectul secundar al substanţei. Dar efectul secundar este mai influenţat de sensibilitatea individuală la remediu pentru că el  apare tocmai datorită reacţiei individuale (deci gradul lui de particularitatea este mai mare iar cel de generalitatea mai mic) . Pentru a se repeta un simptom patogenetic trebuie ca două persoane cu sensibilitate identică ( sau apropiată) să participe la proving, ceea ce în condiţiile unor loturi mici, e  destul de puţin probabil.  Câtă vreme provingurile au fost făcute cu substanţe foarte apropiate de dozele ponderale (farmacologice)  repetabilitatea  unor simptome ( şi implicit  gradul de generalitate) era mult mai mare dar specificitatea mai mică.

Întreaga ecuaţie, uneori atât de dificilă, a homeopatiei este raportul între acţiunea substanţei şi sensibilitatea persoanei la ea. Provingurile cu substanţe în doze ponderale  (  cum sunt testările farmacologice sau intoxicaţiile) sau  cu diluţii mici ( cum au fost majoritatea primelor provinguri homeopatice) arată în primul rând efectul primar, acţiunea substanţei. Din acest punct de vedere ele sunt mai aproape de aspiraţia hahnemanniană  de a descoperi efectele pure, primare, ale substanţelor medicinale, ele încearcă să recupereze generalitatea acţiunii acelor substanţe. În aforismul 61 din “Organon”,  Hahnemann descrie astfel acţiunea primară:

 „Orice agent care acţionează asupra vitalităţii, orice medicament, deranjează mai mult sau mai puţin forţa vitală şi cauzează o alterare în sănătatea individului pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă. Aceasta este denumită acţiune primară.” [16]

Este vorba despre o acţiune directă asupra forţei vitale care se poate traduce, mai mult sau mai puţin, în termeni de fiziologie sau fiziopatologie.

Provingurile efectuate cu diluţii mari arată mai mult sensibilitatea indivizilor la substanţă şi felul în care organismele sensibile re-acţionează la stimulul dat de substanţă. În acest caz accentul cade pe particularitatea reacţională a individului şi nu mai este vorba de acţiunea propriu-zisă a substanţei cât despre felul în care organismul recunoaşte şi răspunde la acţiunea primară.

Noţiunea de sensibilitate este esenţială atât  pentru  proving cât şi pentru terapie. În principiu există două tipuri de probatori sensibili ce apar în timpul unui proving:

- probatori care sunt structural sensibili  sau care prezintă  o mare sensibilitate generală;  aceştia vor produce simptome la orice remediu administrat  şi este posibil ca o mare parte dintre simptomele pe care le consemnează să nu arate decât această sensibilitate generală. Altfel spus, datorită sensibilităţii lor, simptomele pe care le produc arată de multe ori mai mult probatorul decât remediul .( Există câteva tipologii homeopatice care intră în această categorie, şi care în general sunt foarte sensibile la acţiunea oricăror substanţe medicinale , atât  în doze ponderale – şi de aceea sunt subiecţii a multor reacţii adverse sau alergii – cât şi diluate şi  potenţate. Aşa sunt de exemplu tipologiile de Phosphorus, Hepar Sulphuris, Ignatia sau Staphisagria. La aceste tipologii,  pur şi simplu pragul de sensibilitate este foarte coborât, ceea ce face ca reactivitatea să fie crescută.)

- probatori care sunt specific sensibili la substanţa respectivă dar cu o bună vitalitate, ceea ce îi face să gestioneze bine provingul.  Aceştia sunt „ resursele de aur” ale homeopatiei, deoarece ei produc acele simptome neobişnuite, stranii, particulare care apoi pot fi adevărate simptome cheie în terapeutică. „ Un astfel de probator este un mare dar pentru un proving. ” [17]  În acest caz este vorba de individualităţi extrem de sensibile la remediu ale căror simptome, în situaţii speciale,  pot fi regăsite la bolnavi ce prezintă aceeaşi sensibilitate.

Este de notat că :

„ Cele mai caracteristice simptome din Materia Medicală au fost produse de către un singur probator:  sentimentul de superioritate la Platina, izolarea la Camphor, senzaţia de dinte dulce la Sulphur. În mod natural, cu cât mai mulţi probatori produc un simptom, cu atât acesta este mai comun. ( N.N :  mai  general; dar generalitatea, după cum s-a văzut are avantajul unei mai mari fiabilităţi. ) Invers, simptomele produse doar de un singur individ foarte sensibil sunt stranii şi , de aceea, de mare valoare. Este vorba de un raport delicat între comun şi caracteristic care trebuie menţinut.” [18]

Includerea nediscrimatorie a tuturor simptomelor obţinute în cadrul unui proving duce însă la o pletoră de simptome de valoare practică inegală, tocmai din cauza prezumţiei că orice simptom obţinut „ ar putea fi de folos cândva”. Din punct de vedere fenomenologic este o prezumţie  corectă dar ea încarcă foarte mult  patogeneziile cu simptome care par de multe ori fără nici o noimă. În fapt, acesta este preţul pe care fenomenologia homeopatică trebuie să îl plătească ca în urma obţiunii sale pentru particular în faţa generalului. Scopul final al tuturor acestor provinguri este însă acela de a oferi instrumente corecte de lucru homeopaţilor iar verificarea finală este doar prin practica clinică.

„Există următoarele trei raţiuni pentru a nu elimina simptomele stranii, unice sau nesigure ale  unui singur  probator :

1. Simptomele produse de un singur probator arată genul unic al remediului în planurile mai înalte de sensibilitate. Acesta este motivul pentru care un simptom de grad mic în repertoriu poate uneori să fie mai indicativ decât simptomele cu litere îngroşate.

2. Verificarea finală nu poate fi făcută decât prin experienţa clinică. Un simptom care nu este inclus este pierdut pentru totdeauna şi nu poate fi verificat. Experienţa a arătat adeseori că simptomele cele mai stranii pot fi adevărate.

3. Homeopaţii prescriu pe totalitatea simptomelor şi nu pe simptome singulare.” [18]

Empirismul şi pragmatismul  hahnemannian decurg din importanţa acordată individualului

Atât Hahnemann cât şi urmaşii săi cei mai de seamă au subliniat de nenumărate ori că numai particularizarea fiecărui simptom şi a pacientului în întregimea sa,  poate duce la prescrierea homeopatică adecvată. Este interesant că în raport cu alopatia, în care particularizarea se face dinspre categorii mai generale şi se întoarce în cele din urmă la ele în aşa numitele forme clinice ale unor boli, în homeopatie scopul particularizării se face în direcţie opusă, adică înspre stricta individualizare a fiecărui caz.

Aceasta decurge dintr-o opţiune explicită a homeopatiei şi anume importanţa primordială dată fenomenelor ( şi implicit a aspectelor particulare)  în faţa oricăror aşa numite categorii generale. Se poate spune că Hahnemann a fost fenomenolog „avant la lettre”. Importanţa dată sesizării trăsăturilor celor mai particulare este o atitudine fenomenologică, iar consecinţa firească a acesteia este statuarea fenomenului (Phenomenon  gr. lit. = „ ceea ce apare”) ca fiind primordial din punct de vedere ontologic. Ceea ce există  nu este ideea de boală, nu sunt categoriile generale sau noţiunile deduse, ci doar fenomenul individual concret în toată extinderea manifestării lui.  Astfel el ajunge chiar să considere boala ca fiind în totalitate exprimată numai de semnele observabile:

„ toate aceste semne perceptibile reprezintă boala în totalitatea ei, ele împreună formând adevăratul şi unicul portret al bolii”[20]

ceea ce pare astăzi o evidentă exagerare, dar care, prin tocmai marea importanţa acordată observabilului, a fenomenelor concrete,  era o punere la punct fenomenologică a tendinţelor excesiv speculative ale alopatiei vremii.

Această opţiune merge mână în mână cu empirismul  concepţiei homeopatice. Empirismul acordă  primordialitate faptelor concrete şi cognoscibile, mai puţin speculaţiilor.

„Ca toţi ceilalţi empirici dinaintea sa, Hahnemann insistă asupra faptului că teoriile apar din practica terapeutică . Practica este întotdeauna mai importantă decât teoria.”[21]

Încă de la început Hahnemann a refuzat orice teorie speculativă şi orice presupuneri pur teoretice ale unor acţiuni medicamentoase pentru a găsi un fundament solid practicii medicale. În numeroase rânduri el fie combate vehement, fie ironizează orice tendinţe speculative în medicină:

„ ...misiunea lui ( n.n. a medicului) nu este aceea de a construi aşa numite sisteme ţesând speculaţii şi ipoteze lipsite de conţinut în legătură cu natura internă esenţială a proceselor vitale… .De astfel de reverii savante ( S.N) ( care au fost denumite medicină teoretică şi pentru care s-au înfiinţat catedre speciale) ne-am săturat…”[22]

Una dintre trăsăturile  fundamentale ale empirismului său este aceea că el se bazează în primul rând pe informaţiile ce decurg din observaţia şi analiza faptelor concrete şi nu acordă importanţă autorităţilor, decât în măsura în care afirmaţiile lor pot fi verificabile:

„Hahnemann a fost angajat cu întrega sa minte în metoda observaţiei; a respins în întregimea lor capcanele tradiţiilor medievale şi a realizat un elocvent caz de metodă farmacologică experimentală.”[23] În empirismul său  Hahnemann a fost un precursor al ideii moderne de „ medicină bazată pe fapte” pentru că factorii determinanţi în elaborarea întregului sistem al homeopatiei au fost „Experimentul pur, observaţiile atente şi acurateţea experienţelor.” [24]

Un alt treilea punct esenţial al doctrinei hahnemanniene, care este în directă legătură cu fenomenologia şi empirismul său, este pragmatismul, căruia îi acordă cea mai mare importanţă, dovadă fiind faptul că el apare enunţat încă din primul paragraf al “Organonului”:

„Unica şi suprema datorie a unui medic este aceea de a reda sănătatea oamenilor bolnavi sau, aşa cum se spune, de a-i vindeca.” [25]

Este o opţiune teoretică de cea  mai mare importanţă pe care el o repetă de foarte multe ori şi pe care întreaga lui activitate o susţine. Hahnemann a fost un mare experimentator  şi un mare căutător al celor mai potrivite mijloace practice de a rezolva cazurile bolnavilor „ reali”. Un bun exemplu în acest sens sunt nenumăratele sale experienţe în domeniul posologiei; una dintre problemele  lui permanente  fiind aceea de a afla care este cea mai eficace şi în acelaşi timp cea mai puţin nocivă cu putinţă  formă de administrare, respectiv diluţie a remediului, precum şi ritmul adecvat de administrare.

Este absolut remarcabil faptul că întreaga istorie hahnemanniană a diminuării progresive a cantităţii medicamentelor ( şi deci de creştere a diluţiei) are în spate, aproape obsesiv, grija lui de a nu provoca efecte nedorite, de a diminua într-atât dozele încât nici un alt efect decât cel curativ să nu apară la administrarea unui medicament. Prin creşterea diluţiilor el a urmărit cu consecvenţă toată viaţa faimosul principiu enunţat în al doilea paragraf al “Organonului”:

„ cel mai înalt ideal al vindecării este refacerea rapidă, blândă şi permanentă a sănătăţii ( S.N.) , adică îndepărtarea şi anihilarea în întregime a bolii pe calea cea mai scurtă, mai sigură şi mai puţin dăunătoare, conform unor principii uşor de înţeles.”[26]

Din acest punct de vedere, întreaga istorie a diluţiilor înalte poate fi înţeleasă ca o încercare dusă până la limita posibilului de a înlătura „ efectele colaterale” ale acestui război permanent al medicinii cu boala şi, cel puţin teoretic, este un punct de vedere care nu are cum să nu fie valabil.    

După Hahnemann, practica medicală nu se poate funda pe autorităţi  ci numai pe fapte, pe simptome reale produse de substanţe asupra indivizilor, fie în cadrul unor intoxicaţii accidentale sau iatrogene, fie prin administrarea experimentală la indivizi sănătoşi.  De aceea,  din momentul postulării principiului similitudinii, el a experimentat încontinuu atât substanţe noi cât şi numeroase potenţe.

Atât empirismul cât şi fenomenologia acordă cea mai mare importanţă fenomenelor concrete, individuale, particulare. Din marea acestor fenomene, prin metoda inductivă, se face pasul spre generalizare, spre anumite concluzii care să permită încadrarea fenomenelor în clase proxime şi, implicit, decelabile atunci când este vorba de găsirea remediului corect.

Spre deosebire de alopatie, în care metoda este deductivă, adică se pleacă de la general şi se ajunge la particular ( plecând de la noţiunea generală de boală şi de la noţiuni generale precum mecanismele patogenetice se deduc afecţiunile individuale; iar din analiza mecanismele perturbate se deduc tratamentele care trebuie să se opună acestora), în homeopatie metoda predominantă este cea inductivă, respectiv cea care pleacă de la particular şi ajunge la general. 

Hahnemann şi empirismul lui Francis Bacon 

Deşi operele sale abundă de referinţe foarte exacte şi extinse în legătură cu sursele de documentare asupra  cazurilor de intoxicaţie sau de efecte adverse ale medicamentelor pe care le-a folosit diluate ca remedii homeopatice, Hahnemann este extrem de zgârcit atunci când e vorba să dezvăluie sursele teoretice care l-au inspirat.

În afara de „ marele şi nemuritorul Albert von Haller „ pe care îl citează în nota la paragraful 108 din “Organon”, ca fiind singurul care a recomandat înaintea lui experimentarea medicamentelor pe oameni sănătoşi ca bază pentru prescrierea lor ulterioară, Hahnemann nu dă referinţe decât foarte rar ( o altă excepţie este Huxham la care se referă în aforismul 81) [1] în legătură cu medicii sau gânditorii care l-au influenţat, deşi este evident că lecturile şi traducerile  sale l-au determinat să străbată domenii vaste din cunoştinţele timpului şi că în unele dintre acestea ( chimie şi medicină în special - dar şi esoterism, după cum se poate deduce din parcurgerea marii biblioteci a lui Samuel de Brukenthal  din Sibiu ) ajunsese la un nivel de expert, recunoscut de autorităţile timpului.

Haehl, unul dintre cei mai serioşi biografi ai lui Hahnemann, scrie:

„ Este greu de distins care a fost sistemul filozofic particular pe care l-a susţinut. Este greu de susţinut  faptul că el ar fi acceptat în mod sigur vreun sistem particular. Mai degrabă trebuie văzut ca un eclectic care a selectat din fiecare sistem ceea ce i s-a părut mai potrivit pentru propria concepţie asupra vieţii şi lumii.”[27]

Sunt indicii că el cunoştea filozofia de până la el , în special Descartes, Spinoza şi  Leibnitz  - care dominau şcolile timpului – dar şi  filozofia naturii a lui Schelling şi filozofia speculativă a lui  Hegel, precum şi sistemul lui Kant [28] ; dar se pare că toate aceste sisteme i s-au părut excesiv de speculative pentru ceea ce considera el a fi adevărata misiune a medicinii.

Din numeroase analogii conceptuale se poate afirma că Hahnemann  a cunoscut şi a fost influenţat – fie direct, cum pare cel mai probabil, fie indirect -  de către empirismul englez şi în mod special de către Francis Bacon.[ 29]

În afara atitudinii sale - care este aceea a unui empirist [ 30] -  şi a faptului binecunoscut  că în întreaga sa activitate Hahnemann a fost un experimentator neostoit care a considerat că principiul suprem de validare al oricărei teorii este verificarea practică, există şi câteva puncte teoretice comune, implicite,  între el şi F. Bacon:

1. La fel ca şi Hahnemann în medicină, “Bacon şi-a fixat ca sarcină o completă investigare şi reformare a ştiintelor naturale.” ( SN) [34]

2. Bacon a făcut un efort extraordinar de a redefini într-un mod mai raţional şi mai profund principiile cunoaşterii - cât  şi aplicabilitatea lor în ştiinţele “mentale, morale şi nu mai puţin cele ale naturii” – comparabil cu efortul facut de Hahnemann de  redefinire a principiilor medicinii.

3. Bacon propune în “Magna Instauratio” şi în “Noul Organon”  inducţia ca metodă fundamentală pentru ştiinţă şi ca un instrument necesar pentru interpretarea corectă a naturii “inducţia logică pe care şi-a bazat metoda inductivă a observaţiei şi experienţei. Acesta este singurul fundament valabil din care se pot trage concluzii şi singurul temei admisibil pentru ştiinţele moderne.” [35] Metoda baconiană este diferită de deducţia speculativă (realitatea este dedusă din concepte generale cum ar fi existenţa, binele, adevărul) dar şi de inducţia clasică aristoteliană prin aceea că fiecare pas trebuie testat şi verificat prin observaţie şi experimentare înainte de a face pasul următor, astfel încât fiecare etapă de cunoaştere să fie verificată prin confruntarea cu realitatea practică. În acest fel gândirea este împiedicată să se îndepărteze de la realitate. Aceeaşi metodă  a inducţiei stă la baza homeopatiei.                                                                                                        

4. La fel cum Hahnemann a condamnat mereu speculaţiile din medicina timpului său, “când Bacon a analizat filozofia anticilor, a găsit-o speculativă. Bacon rupând  barele închisorii mentale a îndemnat mintea să alerge liberă şi să cerceteze natura.” (Davies, Logic of Mathematics, apud Close S) [36] . În prefaţa celei de a doua ediţii a “Organonului” său, publicat la  Leipzig în 1818, Hahnemann scria despre :” splendida jonglerie a aşa numitei medicini teoretice, în care concepţii apriorice şi subtilităţi speculative ne arata doar lucruri care nu pot fi cunoscute şi care sunt fără nici un folos în tratamentul bolilor.” [37]

5. Ca şi F. Bacon ( 1561-1626), Hahnemann şi-a intitulat opera capitală “Organon”. F. Bacon şi-a intitulat opera în care examinează tipurile de vicii care influenţează procesul gândirii “Novum Organonum”, partea a doua din capodopera sa "Instauratio Magna." Cuvântul grec organon însemnă „instrument” sau  „unealtă”  şi scopul amândurora a fost acela de a pune la dispoziţie un astfel de instrument pentru a dobândi ceea ce considerau o cunoaştere corectă. Titlul operei lui Bacon este o preluare directă a titlului  “Organon”  al unei faimoase opere a lui  Aristotel ( o colecţie care includea consideraţiile acestuia despre Categorii – inclusiv despre particular şi general de care vorbim în acest articol  – precum şi asupra categoriilor filozofice  date sau după experienţă, a priori şi a posteriori ). Scopul ambelor scrieri a fost acela de a pune la dispoziţia umanităţii o metodă , „un instrument” pentru o mai corectă gândire, respectiv practică medicală.”Este semnificativ faptul că Hahnemann în alegerea unui nume pentru propriul său Magnum Opus s-a oprit tocmai la acest cuvânt.”  [38]  Este de presupus că Hahnemann avea cunoştiinţă atât despre opera lui  Aristotel cât şi despre cea a lui Bacon  iar faptul că “Hahnemann ar fi aspirat să săvârşească aceeaşi lucrare în medicină ca şi cea săvârşită în ştiinţă în general de către Bacon, a fost o prezumţie dispreţuită de inamicii săi şi condamnată chiar şi de prieteni. Cu toate acestea nici o altă comparaţie n-ar ilustra mai bine adevărata  atitudine a acestui om, atât în ceea ce priveşte virtuţile cât şi slăbiciunile sale.”   [ 44]

6. La fel ca şi “Noul Organon” a lui F. Bacon, “Organonul” lui Hahnemann este scris sub forma clară şi condensată a unor  aforisme.

7. Atât  F. Bacon cât şi Hahnemann sunt împotriva recunoaşterii oricăror autorităţi fără o prealabilă examinare raţională şi  fac o critică acerbă sistemelor speculative. Nici un adevăr nu trebuie acceptat fără să fie trecut prin filtrul unei gândiri lipsite de prejudecăţi. Pentru Bacon, tot sistemul de cunoaşteri false care influenţează gândirea sunt datorate unor preconcepţii şi unor  judecăţi acceptate ca atare, pe care el le numeşte idola ( idoli), de care gândirea este viciată. Dintre idolii care viciază gândirea el numeşte:

- idolii tribului ( idola tribus) sunt factori comuni tuturor oamenilor şi slăbiciuni naturale înnăscute, care nu pot fi complet înlăturate dar care pot fi compensate. Aceştia sunt: simţurile, tendinţa de a impune mai multă ordine fenomenelor decât există în realitatea, tendinţa de a da crezare mai mult acelor fapte ce ne convin şi tendinţa de a  trage concluzii premature atunci când nu avem destule fapte. 

- idolii cavernei ( idola cavis) sunt distorsiuni care apar în funcţie de cultura, educaţia şi experienţa individuală a omului, şi ei includ înclinaţia de a da dreptate unor teorii şi de  a nega altele, marea stimă a unor autorităţi, tendinţa de a reduce experienţele la domeniul a ceea ce putem concepe prin propria educaţie.

- idolii pieţei ( idola forii)  sunt acele vicii de percepţie sau judecată care vin din asocierea cu alţi oameni. Aici sunt incluse distorsionările adevărului prin limbaj şi prin diferite jargoane ( chiar academice!) care fie „ numesc ceea ce nu există”, fie „ sunt nume false, vagi, imprecise pentru ceea ce există”.

- idolii teatrului (idola teatri)  asemănători idolilor  cavernei, sunt datoraţi unor prejudecăţi culturale dar în sensul unor opţiuni false pentru anumite concepţii care nu reprezintă, în fond , decât nişte imitaţii. Aici Bacon include adoptarea a trei tipuri de sisteme filosofice: sistemele speculative, sistemele empirice şi superstiţiile care amestecă filosofia cu teologia.

Bacon vorbeşte de boli ale cunoaşterii  ( distempers of learning) ale căror efecte sunt risipirea de energie şi rezultatele sterile, ce nu aduc nici o cunoaştere nouă ci doar faimă deşartă. [39, 40] 

8. Atât la Hahnemann cât şi la Bacon, singurul mod de a valida aserţiunile teoretice este experienţa şi o gândire liberă de prejudecăţi, suplă şi adaptată domeniului în care se exercită: “Medicina poate şi trebuie întemeiată pe fapte clare şi fenomene sensibile, deoarece toate subiectele cu care are de-a face sunt clar cognoscibile de către simţuri prin intermediul experienţei.”  [41]

Primul care a remarcat legătura dintre metoda lui Hahnemann şi F. Bacon  a fost Stuart Close:“Homeopatia a fost privită prea mult ca un lucru aparte; ca un pribeag fără  prieteni sau rude; ca un fel de bufon al medicinii: “Fără părinţi, crescut în sălbăticie.” Dar adevărul este că homeopatia a fost vlăstarul logic şi legitim al inducţiei filozofice şi al metodei lui Aristotel şi a Lordului Bacon.” [32]

Pe de altă parte, Close arată că  deşi Hahnemann nu a făcut niciodată referiri directe la Bacon, există suficiente argumente care să  susţină faptul că el a fost influenţat de marele gânditor englez :

“El nu l-a menţionat sau citat niciodată pe Bacon în scrierile sale, dar câteva exemple dintre cele mai subtile de aplicate a principiilor lui Bacon în studiul fenomenelor naturale pot fi găsite la Hahnemann” [ 33]

Un alt autor ce a acordat atenţie conexiunii dintre Hahnemann şi Bacon a fost Dunham. Într-un articol el spune: “În aprecierea direcţiei corecte în care trebuie căutată îmbunătaţirea tratamentelor bolilor, Hahnemann a fost precedat, aşa cum am mai spus, de către Bacon, Boyle şi Sydenham.”[ 42 ]

În excelenta sa lucrare asupra logicii homeopatiei, Stuart Close arăta că „ homeopatia este un produs al logicii inductive aplicată asupra subiectului medicinei. Este de fapt şi primul dintre ele, şi de asemenea unul dintre cele mai strălucite exemple ale aplicării metodei inductive în soluţionarea uneia dintre cele mai mari probleme ale umanităţii, şi anume tratamentul şi vindecarea bolilor.[ 43]

Dintre toate sistemele filozofice, acesta pare cel mai apropiat de gândirea hahnemanniană experimentală  şi, implicit, de  felul în care Hahnemann şi-a condus observaţiile şi a tras concluziile pentru ceea ce urma să fie homeopatia. Rămâne întrebarea:

A cunoscut Hahnemann operele lui Francis Bacon?*

* Adresez pe această cale, caldele mele mulţumiri conducerii Muzeului şi Bibliotecii Brukenthal din Sibiu  care mi-a permis accesul la documentele citate în text şi Domnului Constantin Itu , cercetător în Cadrul Bibliotecii Brukenthal,  a cărui contribuţie esenţială a fost aceea de a găsi arhiva din 1780 a bibliotecii, manuscris parţial completat de Hahnemann. Cercetarea acestui manuscris încă este în curs şi ea va aduce multe informaţii interesante ce vor fi publicate ulterior.

Între anii 1776 şi  1778, pe o perioadă de un an şi nouă luni Hahnemann – pe atunci în vârstă de 22 de ani -  a stat la Sibiu, la invitaţia baronului Samuel von Brukenthal, fiind însărcinat cu arhivarea vastei bibliotecii a acestuia şi a vastei sale colecţii numismatice. Până la momentul acestei scrieri nu se putea afirma cu certitudine dacă Hahnemann a citit sau nu opera lui F. Bacon. În recenta cercetare asupra manuscrisului archivei efectuată cu ajutorul D-lui Constantin Itu, am descoperit că el a avut sub mână cărţile lui Francis Bacon şi că le-a trecut în archiva bibliotecii. Reproducem aici copia manuscrisului în care, cu scrisul lui Hahnemann sunt trecute cărţile lui F.Bacon prezente la ora aceea în biblioteca Brukenthal.

După cum se poate constata, Hahnemann a arhivat trei scrieri a lui Francis Bacon, dintre care una reprezintă operele filozofice ale acestuia în trei volume, publicate la Londra în anul 1773. Este greu de presupus că un om de acurateţea şi curiozitatea intelectuală precum Hahnemann să nu le fi citit.

Categorii generale în homeopatie

Deşi principiul individualizării este recunoscut ca fiind esenţial pentru o bună prescriere homeopatică, totuşi, atât teoretic cât şi practic, homeopatia nu poate eluda în totalitate categoria generalului. Medicina „oficială” acordă importanţă aproape exclusivă categoriei generalului şi, în mare parte, ignoră particularul. În homeopatie  emfaza cade pe categoriile particulare, în timp ce categoriile generale sunt adeseori minimalizate, chiar privite cu o oarecare desconsideraţie ( aceasta şi din cauza aversiunii  declarate în mod repetat de Hahnemann pentru teoretizări).

O examinare mai atentă a problemei arată însă că şi homeopatia foloseşte categorii generale proprii. Ba mai mult: orice demers homeopatic este nevoit să apeleze, cel puţin în etape intermediare, la categorii mai generale, fie pentru a caracteriza istoria bolilor pacientului( miasme), fie pentru a justifica de ce unii pacienţi sunt mai sensibili decât alţii ( energia vitală), fie pentru a găsi nişte etape intermediare între categoriile generale evidente şi particularităţile pacientului ( familiile de remedii). 

În realitate, cele două tipuri de categorii sunt prezente inerent  în fiecare dintre aceste discipline şi ambele, prin modalităţi specifice, încearcă să recupereze categoria căreia îi acordă mai puţină importanţă. Alopatia este nevoită să parcurgă drumul de la general ( boală) spre particular ( forme clinice, doze individualizate calculate pe kilogram corp, psihoterapie, etc.),  homeopatia trebuie să recupereze noţiuni mai generale pentru a  face legătura individualului cu generalul. În orice demers medical există astfel  o pendulare necesară între aceste categorii pentru că întotdeauna aveam de a face cu un pacient ( care este o individualitate) dar întotdeauna acesta  este bolnav de „ ceva anume”,  de o boală ( sau mai multe ).

Principalele două categorii generale care apar în scrierile lui Hahnemann sunt „ energia vitală” şi  miasmele.

Atunci când discută despre principiile generale de practică ale  medicinii, Hahnemann  arată un empirism solid, pragmatic şi în acelaşi timp subtil,   în care metoda inductivă este urmată cu consecvenţă şi  graţie. Dar acest empirism este autolimitat pentru că, limitându-se numai la faptele observabile,  nu poate răspunde unor întrebări generale :

1        De ce apar bolile? Care sunt cauzele bolilor?

2        Cum anume este posibil să apară boala?  Sau altfel spus, care sunt factorii şi mecanismele pato-genetice?

3        Ce anume face posibilă vindecarea? Sau altfel spus, care sunt factorii şi mecanismele sano-genezei?

Dacă ar fi urmat în totalitate şi neabătut propria recomandare din nota de la primul aforism - „misiunea lui (NN  a  medicului)  nu este  să construiască aşa numitele  sisteme ţesând speculaţii goale şi ipoteze în ceea ce priveşte natura internă esenţială  a proceselor vitale sau asupra originilor  bolii în interiorul invizibil al organismului… Datoria medicului nu este să facă nenumărate încercări  să explice apariţia bolilor şi cauza lor proximă ( care întotdeauna va rămâne ascunsă) folosind pentru aceasta cuvinte de neînţeles sau expresii abstracte şi pompoase.” [ 45] -  atunci în homeopatie nu ar fie existat absolut nici un fel de concept general; dar, deşi Hahnemann este mereu un mare apărător al empirismului, totuşi, dacă luăm în considerare întreaga doctrină hahnemanniană, lucrurile nu stau chiar  aşa.

Miasmele – noţiune uzuală în epoca lui Hahnemann

În prefaţa la al patrulea volum din “Bolile cronice”, despre „ întrebări în legătură cu procesul de vindecare”, Hahnemann  se arată în principiu extrem de rezervat în legătură cu posibilitatea cunoaşterii mecanismelor esenţiale prin care are loc vindecarea în interiorul organismului:

„Nu avem mijloace pentru a ajunge cu simţurile noastre la acea cunoaştere esenţială cum este aceea despre procesul vieţii în interiorul omului…”[46, 47]

De aceea el pare sceptic în legătură cu capacitatea de vindecare a forţei vitale fără tratament:

“forţa noastră vitală, fără asistenţa remediilor active ale artei umane, nu se poate opune nici celei mai slabe dintre bolile acute.”[48] 

şi el exprimă un fel de agnosticism medical în ceea ce priveşte activitatea internă şi mecanismele esenţiale prin care forţa vitală acţionează:

„ felul în care forţa vitală o face ( vindecarea) va rămâne veşnic necunoscut nouă; dar este sigur că aceasta  va învinge chiar şi aceste boli ( cronice) într-un mod direct”[49]

 De aceea el afirmă că teoria lui în legătură cu procesele de vindecare este nu atât o explicaţie cât o idee conjecturală :

„ nu m-am aventurat să explic cum are loc vindecarea bolilor … am oferit însă , într-adevăr, o idee conjecturală  despre aceasta, fără să doresc ca ea să fie numită o explicaţie, adică o explicaţie definitivă  în legătură cu modus operandi, felul acesteia de a lucra.”[50]

Pentru a putea explica apariţia bolilor cronice şi caracterul lor recurent, simpla observaţie nu este suficientă ci trebuie presupuse nişte cauze mai adânci, invizibile, dar totuşi eficiente pentru a putea produce şi întreţine boala. Acestea sunt miasmele.

În aceeaşi prefaţă  la al patrulea volum din “Bolile cronice” o aparent nesemnificativă propoziţie are de fapt o importanţă covârşitoare:

„ Bolile cronice , care apar datorită miasmelor…” [51]

Este o propoziţie concluzivă care foloseşte o noţiune generală ( cea de boli cronice)  şi  un concept ( miasmele ) la rândul  lui general.

Miasmele se presupune că sunt nişte entităţi nevăzute, neobservabile direct, a căror noţiune nu s-a născut în mod nemijlocit dintr-o experienţă incontestabilă ci dintr-o interpretare. Originea lor logică nu este inductivă  pentru că ele nu originează din observarea unor fenomene ci din interpretarea lor conform unei teorii. Pentru postularea miasmelor Hahnemann face drumul de la particular spre general, de la fenomen la concept, de la practica medicinii la o teorie asupra bolilor cronice.

În acest articol,  nu are foarte mare importanţă dacă această teorie este adevărată sau nu, dacă o acceptăm sau nu, ci intenţia noastră este de a sublinia caracterul ei generic de teorie, caracterul ei speculativ.

Problema cauzelor bolilor nu este numai una practică ci, în primul rând una teoretică; ea ţine de ansamblul cunoştinţelor timpului şi  de interpretarea lor, de aspectul teoretic al medicinei şi Hahnemann - deşi a fost un vizionar care în multe domenii  şi-a depăşit timpul şi a anunţat medicina modernă - în această privinţă rămâne totuşi un om al timpului său.

Cum a folosit Hahnemann termenul de miasmă  înainte de “Bolile cronice”

Termenul de miasme nu a fost inventat de Hahnemann ci era încetăţenit în epocă şi era utilizat frecvent pentru a explica bolile contagioase în general, respectiv contagiunea.  O trecere în revistă a scrierilor din tinereţe ale lui Hahnemann ne arată că el îl foloseşte repetat cu mult înainte de marele său tratat asupra bolilor cronice; el a folosit o serie de noţiuni generale din medicina vremii, pe care le-a preluat şi cărora le-a dat o interpretare şi importanţă deosebită.

În eseul asupra bolilor venerice în care propunea Mercurius dulcis ca medicament, apărut la Leipzig în 1789, termenul de miasmă apare de 14 ori. De exemplu , el scria:

„ cu atât mai mult cu cât gonoreea obişnuită este dependentă de o adevărată miasmă venerică, este imposibil, dacă ea apare de la un ulcer , să fie  vindecată fără mercur”. ( SN) [52]

În acelaşi eseu, la pagina 15, găsim şi prima menţionare a ideii de metastază morbidă din opera lui Hahnemann, şi aceasta tot în legătură cu conceptul general de miasmă; în acelaşi paragraf se poate vedea că mult înainte de prima ediţie a “Organonulu”i , Hahnemann propunea deja unui alt concept general, care va apare mai apoi ca una dintre ideile de bază ale homeopatiei, acela de supresie. :

„ adevăratele buboaie şi tumefieri ale testiculelor produse de o adevărată metastază a miasmei sunt mult mai mari şi mai dureroase decât cele care apar prin iritarea simpatică în cazurile de supresie  a secreţiei gonoreice.”[53] 

Atunci când vorbeşte despre gonoreea primară, el îl citează pe Hunter care a folosit  termenul de miasmă, şi această referinţă apare fără nici o emfază, cu cea mai mare naturaleţe,  dovadă că era un termen obişnuit pentru epocă. Ceea ce este însă interesant este faptul că , încă din acea vreme, Hahnemann a pus problema susceptibilităţii (  a sensibilităţii, cum o numim astăzi) ca fiind una dintre cauzele esenţiale ale formelor diferite de boală; iar noţiunea de sensibilitatea este un alt concept general, o noţiune ce nu apare nemijlocit din experienţă ci este inferată prin judecarea unor observaţii. În acelaşi  paragraf apare şi o altă noţiune generală care va deveni mai apoi o noţiune centrală în homeopatie şi anume aceea de constituţie.:

„ nu atât malignitatea sau slăbiciunea materialului infectant cât diferita susceptibilitate a constituţiei diferiţilor subiecţi expuşi la infecţie, este cea care face ca gonoreea să fie mai uşoară sau mai severă; dar nu putem nega puterea gradelor diferite de infecţie, aşa cum o face Hunter, care afirmă aceasta şi în legătură cu alte miasme”.[54]

Într-un alt eseu „Prietenul sănătăţii” publicat la Frankfurt pe Main  în anul 1792 ( cu patru ani înainte de Fragmenta), apărea din nou, în mai multe locuri ( mai exact de 15 ori)  termenul de miasmă având conotaţia care îi era atribuită în epocă, aceea de exhalaţie morbidă  sau de atmosferă pestilenţială:  (medicul şi îngrijitorii )„ trebuie să se obişnuiască cu ea în mod foarte gradat şi să folosească variate precauţii pentru a nu fi distruşi de această exhalaţie ucigătoare” [55]

Un vizitator ocazional „ care nu este obişnuit cu miasma insidioasă, se expune cu mare probabilitate la cel mai mare risc pentru propria viaţă”.[56] De asemenea „ emoţiile mentale deprimante fac persoanele mai susceptibile la miasmă.” [57]

În 1796 , odată cu „Eseul asupra unui nou principiu a puterilor curative ale medicamentelor”  se naşte homeopatia. Şi în această lucrare apare:

 „ miasmata bolilor contagioase care sunt exprimate pe piele ”.[58, 59 ]

Cinci ani mai târziu, în 1801,  Hahnemann publică la Koethen  articolul în legătură cu „Tratamentul şi prevenirea scarlatinei”, ca urmare a epidemiei cu care se confruntase în anul precedent. În acest articol  el scria:

„ am fost fericit să descopăr că  remediul capabil să menţină omul sănătos neafectat de miasma scarlatinei…” , şi anume Belladona, era „ mai eficace decât orice alt remediu cunoscut”. [60]

În toate aceste texte Hahnemann se referă la miasme

- fie ca la nişte factori ce determină apariţia bolilor contagioase

- fie ca la boala contagioasă în sine.

De asemenea, după felul în care foloseşte termenul, este evident că era un termen firesc în epocă, folosit fără să fie nevoie de o definire a lui. Pe de altă parte, încă din scrierile de dinainte de “Organon”, mai apar o serie de concepte generale cum sunt cele de susceptibilitate, constituţie, metastază morbidă şi supresie.

Originalitatea utilizării noţiunii de miasmă la Hahnemann

Una dintre părerile răspândite este aceea că miasmele apar pentru prima dată în „ Bolile cronice” dar cum s-a văzut noţiunea era relativ obişnuită în epocă iar felul în care a folosit-o Hahnemann până la acest tratat era cel uzual,  în accepţiunea timpului şi nu în cea specifică pentru homeopatie.

„ Bolile Cronice” la fel ca şi a cincea ediţie a “Organonului” au fost scrise  de Hahnemann la Koethen ,  în perioada relativ liniştită în care a stat la  protectorul său, Ducele de Koethen, francmason de rang înalt şi om de o deosebită generozitate.  A fost  o perioadă în care elanul experimentalist al lui Hahnemann  s-a  mai potolit  şi el a început să reflecteze mai intens asupra problemelor teoretice şi filozofice ale homeopatiei. În această perioadă concepţia lui despre forţa vitală a devenit mai profundă şi  el începe să utilizeze mai des termenul mai filozofic “LebensPrinzip” ( principiu vital) alături  de cel mai obişnuit  “LebensKraft” ( putere, forţă vitală) ; aici apare concepţia despre bolile cronice şi încercarea sa de a face din potenţa  30 C un fel de potenţă standard pentru  homeopatie.

 Chiar din Introducerea la “Organon”, în ediţia a şasea,  se fac mai multe referiri la acest termen, cu accepţiunea încetăţenită în homeopatie:

„ cauza excitatoare a tuturor celorlalte boli infecţioase ( ne-venerice) este o infecţie, într-o perioadă sau alta a vieţii cu miasma pruritului , psora.”[61]

În aforismul 5 din a şasea ediţie a “Organonului” apare şi întrebuinţarea termenului de miasmă în sens propriu homeopatic. De folos medicului „ este… cunoaşterea  celor  mai semnificative etape  din întreaga evoluţie  a bolii cronice, pentru a-i permite să descopere cauza lor fundamentală, care se  datorează, de obicei, unei miasme cronice”[62] .

Înainte el admisese miasmele doar limitat,  pentru  cazurile  de boli contagioase, aşa cum găsim în aforismul 73 din “Organon”: “Deoarece aceste cazuri de boală au aceeaşi origine, ele se instalează la toţi  aceia care prezintă  un proces morbid identic…Ele sunt… miasme acute specifice, care reapar frecvent şi se manifestă în aceeaşi manieră (prin urmare sunt cunoscute sub denumiri tradiţionale)… ciuma Levantului, febra galbenă, holera asiatică, etc.” [63]

De asemenea se poate observa că NU termenul general de miasme a fost marea contribuţie a lui Hahnemann ci NUMAI  acela de psora şi ideea  lui că aceasta se află la originea mai tuturor bolilor cronice:

„ în timpul acestor multor  secole ei ( medicii) au fost incapabili să vindece milioanele de boli cronice, pentru că nu au ştiut despre originea lor în miasma psorică ( care a fost pentru prima dată descoperită şi apoi vindecată cu un plan adecvat de tratament de către homeopatie).”[64]

Ceea ce este original la Hahnemann nu  este nici termenul, nici noţiunea ci acoperirea semantică a conceptului de miasmă cronică. 

Este vorba de o mare schimbare de perspectivă asupra  termenului. Până la „Bolile cronice” în toată istoria medicinii, termenul de miasmă a fost folosit pentru a desemna procese sau situaţii sincrone, care au loc în termeni spaţiali: contagiunea are loc de la o persoană la alta, bolile contagioase se transmit pe orizontală, „efluviile toxice” sunt emanate dintr-un loc şi se propagă în alte locuri, etc. În scrierile dinainte de „Bolile cronice”, Hahnemann îl foloseşte în acelaşi sens. Din 1828, odată cu prima ediţie a „Bolilor cronice”, el atribuie noţiunii conotaţii diacronice, care desemnează procese ce au loc în timp, adică transmiterea în timp a bolilor de-a lungul vieţii individului.

Este evident că modelul miasmelor cronice hahnemanniene este  acela al sifilisului, subiect în care avea o bună pregătire atât teoretică cât şi practică încă din tinereţe. De aici a preluat ideea unei evoluţii în timp a miasmei cronice care evoluează în stadii ( primar, secundar, terţiar), care are perioade de manifestare clinică şi de retragere , urmate de manifestări clinice tot mai profunde, care se extind la tot mai multe organe şi care, la un moment dat devin ireversibile.

Una dintre ideile specifice homeopatiei care se leagă de acest proces este ideea mai veche a supresiei, preluată tot din studiile sale de venerologie. Astfel Hahnemann construieşte un întreg lanţ teoretic care reflectă evoluţia bolilor cronice constând din infecţie – supresie – retragere -  manifestare, lanţ care înaintează de la sine dacă nu se intervine terapeutic. O consecinţă a acestui lanţ teoretic este şi ideea sa în legătură cu felul în care are loc procesul de vindecare: acesta urmează să parcurgă etapele temporare în sens invers.

Este puţin subliniat  în studiile de homeopatie faptul că  în această idee  de reversare a  proceselor ce duc la apariţia unor boli Hahnemann este un precursor al modelului psihanalitic. În psihanaliza lui Freud, pentru ca vindecarea unor nevroze să aibă loc este necesar  ca  pacientul să străbată un drum invers în interiorul subconştientului său; procesele care au dus la apariţia nevrozelor sunt în principal procese de refulare ( echivalentul supresiei hahnemaniene) iar vindecarea se face prin defulare şi transfer, respectiv printr-o reactualizare a energiilor închistate eliberate prin readucerea lor din subconştient în domeniul conştiinţei. Şi în psihanaliză putem vorbi de acelaşi lanţ cauză – represie – boală  ce se repetă şi care are timpul drept coordonată esenţială.  Probabil că  la Hahnemann , pentru prima oară până la Freud   – fără a afirma totuşi vreo pretenţie de filiaţiune între cei doi  - procesul de vindecare este văzut ca un fel de regresiune înspre originile bolii, ab initio,  în etape regresive în care reapar stadii şi niveluri mai vechi. De asemenea, este de subliniat posibila analogie în faptul că atât Hahenmann cât şi Fred au văzut procesul de vindecare în mod dinamic şi pentru amândoi energia ( vitală la Hahnemann, psihică  la Freud)  individului este aceea care duce la vindecare.

În articolul de faţă nu am dorit decât să relev câteva aspecte problematice ale folosirii termenului de miasmă de către Hahnemann , în ideea mai largă  a încadrării acestuia în conceptele generale, teoretice, ale homeopatiei. Concluziile care par  să se impună sunt:

1. Termenul de miasmă este folosit adeseori de către Hahnemann încă din scrierile dinainte de „Bolile Cronice” în accepţia general acceptată în epocă, aceea de cauză provocatoare de contagiune.

2. Începând cu „Bolile Cronice” din 1828,  Hahnemann acordă termenului o accepţiune particulară, aceea de cauză a bolilor cronice.

3. Hahnemann introduce noţiunea de psora şi face aserţiunea că această miasmă este cauza majorităţii bolilor cronice.

4. Spre deosebire de punctul de vedere sincronic asupra miasmelor din epocă, perspectiva hahnemanniană este diacronică şi implică evoluţia patologiei în timp.

5. Tratamentul bolilor miasmatice este văzut ca o de-supresie şi  o regresiune în istoria miasmatică a individului, implicând straturi de patologie care se relevă şi rezolvă regresiv.

Forţa vitală – concept generic în homeopatie

Un al doilea concept speculativ ce apare în gândirea lui Hahnemann încă de la prima ediţie a “Organonului” este acela de Dynamis, „ forţă vitală” (Lebenskraft, Lebensprinzip ). Acesta nu este un simplu fenomen ce derivă din pura observaţia empirică, ci aşa cum îl numeşte chiar Hahnemann un principiu: principiul vieţii, cel care face ca organismul să fie viu, cel care se perturbă în timpul  bolii şi cel care face posibilă vindecarea.

 Termenul  de forţă vitală este deci un concept general (care defineşte caracterul vieţii) şi  este, din punct de vedere logic, pre-supus pentru a face posibil un domeniu ( sau , în termeni kantieni, o categorie  a priori) care face orice experienţă vitală posibilă.

„ Baza sau esenţa fundamentală a acestui principiu vital spiritual, împărtăşit nouă de infinit milostivul Creator, este infinit de mare.” [65]

Ideea unei forţe vitale care guvernează procesele vitale ( curent numit îndeobşte vitalism)  nu  a fost introdusă de Hahnemann. Ea are o lungă istorie şi o largă răspândire, atât în filosofie cât şi în medicină, ce începe de la Aristotel şi încă nu şi-a terminat influenţa nici până în zilele noastre, încă în secolul XX existând importanţi filozofi vitalişti ca H. Bergson şi W. Reihl. Într-o incursiune în istoria conceptului vom găsi importanţi precursori şi chiar autori care l-au influenţat în mod direct pe Hahnemann, cum au fost Stahl , Paracelsus sau Boerhave. [66, 67, 68, 69.]

Ceea ce  este important pentru Hahnemann este că această forţă vitală este suportul oricărei terapii şi că ea este aceea care generează o reacţie sau contra-acţiune la acţiunea primară a  remediilor. Astfel , în aforismul 112 din “Organon”, el scria:

„ Aceste simptome opuse acţiunii iniţiale sau  primare a medicamentelor asupra forţei vitale reprezintă contra-acţiunea acesteia; acţiunea lor secundară.” [70]

Importanţa conceptului de forţă vitală este covârşitoare în homeopatia lui Hahnemann, pentru că, în algoritmul vindecării “explicaţia sa fundamentală era aceea că numai forţa vitală, potrivit transformată din punct de vedere patogenic (care produce boala) de către medicina homeopatică, poate avea ca efect vindecarea bolii.” [71]  

De asemenea “Forţa vitală este cea care vindecă bolile; un om mort nu mai are nevoie de nici un medicament. Dacă acceptăm aceasta, atunci trebuie să conservăm această forţă a vieţii, nu să  lăsăm sânge, nici sa epuizăm pacientul.” [72]

Din această concepţie a apărut teoria dinamică a bolilor pe care se fundamentează patologia hahnemanniană în care “întotdeauna boala este în primul rînd o disturbare dinamică (sau funcţională) a principiului vital.” [73]

Şi, în aceeaşi  extraordinară  definire a lui Stuart Close : “viaţa deci nu este în primul rând un fenomen. Este cauza fenomenelor. Viaţa nu este, strict vorbind, o forţă; este o substanţă, o putere sau un principiu care acţionează pentru a exercita sau a cauza forţă. Viaţa este o entitate substanţială, cu existenţă şi acţiune proprie, şi nu o pură abstracţie. Viaţa nu e un produs; ea este producătorul, fie că e vorba de materie sau de mişcare. Pe scurt, Viaţa este o substanţă vitală imaterială şi inteligentă – “substanţa simplă” originală a anticilor.”  [74]

Este de mare importanţă faptul că, în ultima ediţie a “Organonului” , Hahnemann a folosit adesea termenul de „Principiu Vital în loc de Forţă Vitală, şi chiar scriind într-un loc despre  forţa vitală a principiului vital”, (SN)  [75] în acest fel  arătând clar că  “el susţine ferm punctul de vedere substanţialistic asupra vieţii – şi anume acela că Viaţa este o entitate obiectivă substanţială; o putere sau un principiu de origine primară şi nu o simplă condiţie sau mod de mişcare.” [76]

Forţa  sau principiul vital,  în concepţia lui  Hahnemann este un concept general care defineşte viaţa la modul generic şi este principiul fundamental pe care se întemeiază homeopatia în forma pe care o ştim actualmente. Acest Lebensprinzip este , de fapt conceptul ontologic central al homeopatiei din care decurg  cele mai multe dintre afirmaţiile sale vitaliste. Desigur că discuţia în legătură cu acest principiu este una de mare amploare şi depăşeşte cadrul pe care ni l-am propus. Ceea ce ne interesează în acest articol este doar evidenţierea faptului că  această noţiune este un concept  general care nu permite un raţionament inductiv ci că el decurge dintr-o prezumţie teoretică iniţială.

Concluzii preliminare.

Deşi este dificil de făcut un rezumat din care să rezulte concluzii liniare şi nenuanţate din întregul articol de faţă, cred că, totuşi, se pot trage extrage câteva concluzii preliminare:

1. Categoriile general –particular – individual  sunt  determinative pentru orice paradigmă medicală. În jurul  acestor categorii se conturează opţiunile conceptuale,  diagnostice şi terapeutice ale fiecăreia dintre paradigme

2.  Importanţa relativă atribuită conceptelor generale sau fenomenelor particulare (şi/sau individuale ) duc la perspective diferite asupra acestora, iar aceste  perspective au  consecinţe directe  în plan terapeutic. 

3. Diferenţa esenţială dintre alopatie şi homeopatie rezidă în  valorizarea diferită a acestor categorii: în alopatie primordiale sunt conceptele generale, în homeopatie primordiale sunt considerate fenomenele particulare  şi individualizarea.

4. Valorizarea preponderentă a categoriilor particulare sunt însoţite de o perspectivă fenomenologică, empirică şi pragmatică în homeopatie.

5. În homeopatie există totuşi concepte generale cum sunt  „miasmele” şi „ principiul vital”.

Cu siguranţă, întreaga problematică necesită o abordare dintre cele mai serioase. Aceste concluzii nu sunt şi nici nu se doresc a fi altfel decât preliminare. În cele din urmă, în această discuţie nu sunt implicate numai cele două doctrine aparent  disjuncte ( alopatia şi homeopatia) ci orice teorie şi practică medicală. Folosind pretextul articolului  de faţă am încercat să punem  în evidenţă probleme ale medicinii  dintotdeauna. În cele din urmă , problemele fundamentale rămân aceleaşi chiar dacă răspunsul la ele este diferit.

Note şi Bibliografie

1. Samuel Hahnemann : Organon, ed a 6-a, af.  81, pag. 141, traducere în limba română, Ed. Marineasa, Timisoara, 1999.

2. Samuel Hahnemann, Prefaţă al a 5-a ediţie a Organonului în ediţia îngrijită de Dudgeon, 1922, traducerea autorului; eh 2005.

3. W.B.  O’Reilly: Introduction,  Hahnemann Samuel: Organon of the Medical Art by Dr. Samuel Hahnemann, 2nd Ed. Annotated by Wenda Brewster O'Reilly,1997

4. Organon, op cit, af. 81, pag 142

5. Kent, J. T.: Representative symptoms, Int. Hahn. Assoc, 1906, pag 46.

6. Kent, J.T.: Ibid. , pag 47.

7. Organon, ed. Marineasa, 1999, pag 182

8. Ibidem .

9. În aforismul 18 din Organon, Hahnemann foloseşte termenul  “Inbegriff der Symptome”  ( totalitatea simptomelor ) pentru a defini „ singura indicaţie , singurul ghid  care ne îndreaptă spre alegerea remediului”.  În traducerea lui Dudgeon  acesta foloseşte mai multe variante  pentru această sintagmă : “totalitate” ( af.15,22,101,196,241), “sumă” (af. 18), “întreg” (af. 17, 135), “ întregul domeniu” (af. 103), “ întreaga colecţie” (af. 8).

10. Jürgen Hansel : "Inbegriff der symptome"  and two ways of case taking Hom.Links, 1995, winter

11. Boger C. M.: Taking the case,  Int Hahn.  Assoc, 1906, pag 52 -58

12. H. S. Llewellyn: Ibidem,  Discussions, pag 60.

13. Ibidem, pag 62.

14. Kent,  J. T.: Lectures on homeopathic philosophy, 1919, conf. 22

15.  Coulter, Harris L.: Divided legacy: The conflict between homeopathy and the American medical association, Richmond: North Atlantic Books ( 1973) pag. 249

16. Organon of the Medical Art by Dr. Samuel Hahnemann, af . 61 , 2nd Ed. Annotated by Wenda Breweter O'Reilly, Edited by Wenda Brewster O'Reilly,  1997

17. Sherr, J: Dynamics of provings, vol 1, Introd. The sensitive prover

18. Ibidem

19. Ibidem. Introd,  Science and art

20. Organon, af.  6, op cit., pag 79

21. Coulter, op cit. vol. 2, pag 351

22. Organon, op.cit.,  notă la  af. 2, pag 77

23. Cameron, C. S, Homeopathy in Retrospect, Trans. Stud. Coll. Phys., Philadelphia, 27, 1959, 28-33

24. Gumpert, M: Hahnemann - The Adventurous Career of a Medical Rebel, New York: LL B Fischer Publ. Corp 1945 , pag 144.

25. Organon, op cit. pag. 77

26. Ibidem.

27. Haehl R.: Samuel Hahnemann: His Life and Work. Vol 1, Edited by J.H.Clarke & F.J. Wheeler, 1922, pag 251, EH 2005

28. Haehl, Op cit,  pag 251.

29. Gaukroger, S: Francis Bacon and the Transformation of Early-modern Philosophy. Cambridge, U.K.; New York: Cambridge University Press, 2001

30. Numele de empiric vine de la grecescul empeiros care desemna pe acei vindecători needucaţi în înaltele şcoli de medicină ale Asklepiazilor hipocratici, care tratau săracii şi sclavii în Grecia antică prin metode grosolane, ce erau adeseori o imitare a celor văzute la medici sau rezultat al experienţei lor practice. Una dintre conotaţiile termenului era şi aceea de „ vraci”, „şarlatan”. ( Robert Stewart : Janus at the bedside History and Homeopathy at the End of the 20th, American Homeopath, 1997)

31.  Kent  J. T.: Lectures on Homeopathic Materia Medica, 4th Ed., New Delhi: Jain Publishers ( 1904)

32. Close S. M.: The Genius of Homeopathy. Lectures and Essays on Homeopathic Philosophy, 1914, pag 15 -16

33. Close S.M.: Op. cit. pag 28

34. Ibidem, pag 27.

35. Ibidem

36. Ibidem

37. Organon, ed a 6-a, ed Dudgeon, 1922, pref., EH 2005.

38. Close S.M: Op. Cit, pag 28.

39. Simpson D.: Francis Bacon, www.iep.utm.edu/b/bacon.htm

40. “Sir Francis Bacon (mai târziu Lord Verulam şi Visconte de St. Albans) a fost un avocat englez, om de stat, eseist, istoric, reformator intelectual, filosof şi campion al ştiinţelor moderne. La începutul carierei sale şi-a declarat “erudiţia ca şi competenţă” şi mai apoi s-a dedicat unei totale reevaluări şi restructurări a  teoriei cunoaşterii tradiţionale. În locul tradiţiei consacrate (un miscelaneu de scolasticism, umanism şi magie naturală), el propune un sistem în întregime nou, bazat pe principii  inductive şi empirice, şi pe dezvoltarea activă a noilor arte şi invenţii, un sistem al cărui ţel final ar fi producerea unor cunoştinţe practice în “folosul şi beneficiul umanitaţii” şi îmbunătăţirea condiţiei umane. În acelaşi timp în care punea bazele şi promova acest nou studiu în slujba  progresului cunoaşterii, Bacon avansa şi în ierarhia serviciilor statale. Va fi foarte dezamăgit în aspiraţiile sale în perioada domniei reginei Elisabeta I dar, odată cu ascensiunea la tron a lui James, şansele în cariera sa politică îi vor surâde. În 1603 a fost facut cavaler şi apoi promovat constant într-o serie de funcţii oficiale, incluzând Consultant General (1607), Procuror General (1613) iar în final Lord Cancelar (1618). În perioada în care servea ca şi Cancelar, a fost inculpat sub acuzaţia de corupţie şi obligat să părăsească serviciul public. Se va retrage pe domeniul său, unde se va devota în exclusivitate operelor sale literare, stiinţifice şi filozofice. A murit în 1626, lăsând în urmă o moştenire culturală care, de bine de la rău, include majoritatea fundamentelor ce stau la baza triumfului tehnologiei şi a lumii moderne de astăzi.”          (Simpson D.: Francis Bacon, www.iep.utm.edu/b/bacon.htm)

41. Organon, ed a 6-a, ed Dudgeon, 1922, prefaţă la ediţia a 2-a , EH 2005.

42. Dunham  C.: The Science of Therapeutics. A collection of papers, 1877, pag 11

43. Close S.M.: The logic of homoeopathy, Hom Rec, 1920, vol 35, nr 8

44. Hughes  R.: The principles and practice of homoeopathy. New Delhi: World Homoeopathic Links ( 1902)

45. Organon, trad română, ed. Marineasa, 1999, pag 77.

46. Hahnemann S.: The Chronic diseases, their Peculiar nature and their Homoeopathic cure. Translated by Louis H. Tafel, London, Pemberton Dudley,  1896, EH 2005.  Afirmaţia este făcută în prefaţa la al patrulea volum cu subtitlul „Inquiry into the process of homoeopathic healing” [47].

47. “Lucrarea “Bolile cronice” a fost original publicată în cinci părţi şi fiecare parte, cu excepţia părţii a doua, cuprinde propria prefaţă în care sunt discutate câteva probleme de interes general în homeopatie.”  nota traducătorului în engleză la „Chronic diseases”

48. Hahnemann S.: The Chronic diseases, ibidem.

49. Ibidem.

50. Ibidem.

51. Ibidem.

52. Hahnemann S.: Lesser writings, Instruction for surgeons respecting venereal diseases, together with a new mercurial preparation, First published at Leipzig, in 1789, Eh 2005  pag 11.

53. Ibidem, pag 15.

54. Ibidem, pag 19

55. Hahnemann S.: Lesser writings, Op.cit., The friend of health , pag 167.

56. Ibidem.

57. Ibidem, pag 172.

58. Hahnemann S.: Lesser writings, Op. cit., Essay on a new principle for ascertaining the curative powers of drugs, publicat pentru prima dată în Hufeland's Journal der praktischen Arzneykunde. Vol. II, Part III, 1796, pag 281.

59. În greceşte miasma are pluralul miasmata. În mai toată literatura homeopatică se foloseşte însă pluralul adaptat miasme.

60. Hahnemann S.: Lesser writings, Op. cit., Cure and prevention of scarlet fever, pag. 378.

61. Organon, 6th ed. Dudgeon ed, 1922. Introd. Apendix, EH 2005.

62. Organon, tradure în limba română, ed. Marineasa, 1999, pag. 78.

63. Ibidem,  pag. 134.

64. Ibidem, Introducere, nota 1, pag 58

65. Organon, 6th ed. Dudgeon ed, 1922, Introd. Apendix, EH 2005.

66. Stewart, R.: Janus at the bedside, History and Homeopathy at the End of the 20th Century, Am. Hom,  1997

67. “ Pe la începutul secolului al 18-lea, vitalismul lui Paracelsus şi von Helmont  şi animismul lui Stahl au început să lase locul unei alte perspective, în care lucrurile sunt  privite dintr-un punct de vedere mai degrabă matematico-mecanicist.”   Stollberg G.: Vitalism and Vital Force in Life Sciences – The Demise and Life of a Scientific Conception, www.unibielefeld.de/soz/pdf/Vitalism%20HPLS-1.pdf

68. Morrell P.: The Quintessence of Hahnemann’s Organon, www. minutus.org. morrell 1 htm.

69. Woodbury B.C. Jr.: The homoeopathic school of medicine, Br.hom. J. 1912, vol 27, nr. 6.

70. Organon, Op.cit., aforismul 112,  pag 160 , cu modificări prin confruntare cu ediţia în engleză a lui Dudgeon

71. Haehl R.: Samuel Hahnemann: His Life and Work. Vol 1, Edited by J.H.Clarke & F.J. Wheeler ( 1922) 15, pag 181

72. Ibidem , pag 416.

73. Close S.: The Genius of Homeopathy. Lectures and Essays on Homeopathic Philosophy, EH 2005, pag 34.

74. Ibidem, pag .35.

75. Ibidem, pag 34.

76. Ibidem, pag 35.